Muncă, muncă, asta-i viaţă?

Libertatea de a alege e idealul pe care încercăm să-l atingem.

Odată, mai demult, am scris următorul text: „Românul spune «lucrez pentru cutare», şi nu «I am with this company» (sunt cu această companie), aşa cum o fac anglo-saxonii. În corporaţiile româneşti, mici şi mari, modelul turmei conduse de ţap, măgar sau cioban e mult mai prezent decât cel al haitei, în care competiţia creează ierarhia, cel al stolului, în care regulile simple dirijează mişcarea întregului, sau cel al caracatiţei, în care fiecare parte se mişcă independent spre binele întregului. Are sistem nervos, dar nu şi creier. Turma are un singur creier, al şefului.

Când vestitul manager Jack Welch vorbea despre cei 4 E şi un P ca fiind criteriile după care îşi alege colaboratorii - să aibă energie, să transmită energia şi celorlalţi, să canalizeze energia şi să definească scopul pentru care ea este folosită, toate acestea nefiind posibile fără pasiune -, vorbea de fapt despre transformarea turmei într-unul dintre celelalte trei modele. Definea, totodată, liderul care inspiră, spre deosebire de managerul care conduce. România are nevoie de lideri în toate domeniile, dar mai ales de oameni care să îşi pună energia în comun".

Ca întotdeauna, viaţa te aduce în situaţia de a-ţi verifica teoriile. De astă dată, mărturisesc că m-am înşelat. Am spus că modelul turmei e mult mai prezent decât celelalte. Am învăţat încă o dată că nu toate sunt ceea ce par. Dispariţia măgarului, a ţapului sau a ciobanului poate pune în valoare calitatea de stol a unei organizaţii. Înainte, ea era eclipsată de personalitatea celui ce conduce autoritar. Ce m-a enervat cel mai tare într-o companie a fost să aud: „Să vedem ce spune boss-ul" sau, mai rău, „să-l aşteptăm pe şeful". Distribuţia responsabilităţilor într-o echipă, delegarea de autoritate sunt armele unui om care înţelege nu să conducă, ci să coordoneze.

Responsabilitatea motivează. Ea dă certitudinea utilităţii şi apartenenţei. Ea naşte pasiunea. Totodată, ea este sursa celei de-a doua motivaţii a muncii: proiecţia în viitor a propriei personalităţi. Am o carieră, ştiu ce vreau să fac, sunt la locul potrivit. Cea de-a treia motivaţie a muncii este liniştea persoanei, a familiei, a mediului de trai. În două cuvinte, greu de definit: calitatea vieţii. Ea depinde, în primul rând, de cultura corporaţiei. Ne petrecem aproape o jumătate din viaţă acolo (cei mai mulţi dintre noi muncesc peste opt ore pe zi). Este corporaţia destul de flexibilă să-mi asigure totuşi libertatea? Se poate ea adapta diverselor tipuri de personalitate? Supravieţuirea şi succesul ei înseşi ţin de răspunsul la aceste întrebări. Ultima motivaţie, cea de-a patra, este plata (multe înjurături o să-mi iau!). Întrebaţi, oamenii răspund de multe ori că e cea mai importantă. Când se mai gândesc o dată, descoperă că e o condiţie absolut necesară, dar nu suficientă. Tristă viaţă au cei care, atunci când îşi aleg o slujbă, se gândesc doar la cât vor câştiga. Sigur, uneori, viaţa te aduce în situaţia de a nu putea alege. Mai ales într-o criză. Cu toţii tindem, însă, să ajungem într-un loc mai bun.

Libertatea de a alege e idealul pe care încercăm să-l atingem. Aceste gânduri mi-au fost sugerate de două întâmplări pe care hazardul le-a pus ieri la un loc. După o noapte de nesomn, ieri-dimineaţă, la 8.00, a trebuit să încep o expunere în faţa a două sute de oameni care candidau pentru a fi angajaţi de o nouă companie. Brandul, valorile, viziunea şi misiunea unei aventuri aflate la început de drum constituiau subiectul. Reacţia lor m-a convins că ordinea  motivaţiilor este cea pe care am prezentat-o mai sus. Când am terminat cu întrebările şi răspunsurile, după vreo trei ore, a trebuit să vorbesc în altă parte, în faţa unor oameni despre care s-ar fi presupus că sunt afectaţi de dispariţia intempestivă a unui şef. Stând de vorbă cu ei, am descoperit idei, creativitate, pasiune şi, uneori, chiar bucurie. Sigur, era şi nelinişte. Orice schimbare creează aşteptare. Din neliniştea schimbării însă se naşte forţa de a construi.