Lumile paralele

Am devenit intoleranţi, am devenit obtuzi, privim în alb-negru, generalizăm, uniformizăm, gândim în şabloane.

Aflat în Polonia la începutul anilor '80, un tânăr jurnalist venit din Occidentul capitalist se îndrăgostea de traducătoarea lui, o fată de prin partea locului. În lagărul socialist ştiam cu toţii că microfoanele sunt acoperite de zgomotul apei care curge.

Sub duş, fata i-a mărturisit că era obligată să dea rapoarte săptămânale despre el. Au hotărât că cel mai sănătos ar fi să le scrie împreună.

În dosarul de Securitate al tatălui meu, Dumnezeu să îl ierte, am descoperit câţiva prieteni apropiaţi, foşti deţinuţi politici sau opozanţi, siliţi şi ei să scrie despre alţii. După mai bine de 40 de ani, am înţeles zâmbetul tatei când, după ce petrecea câte o după-amiază cu vreunul dintre ei, îi spunea mamei: „eh, dragă, am scris şi noi o notă despre mine". 

Astăzi, prietenul meu, jurnalistul de atunci, e preşedintele unei foarte importante corporaţii internaţionale. Înţelege bine cum era să trăieşti în lumi paralele.

Generaţia tatei s-a stins de mult. Dacă ar mai fi, acei oameni ar fi tăvăliţi prin presă, ca nişte informatori infami, de neiertat. N-ar conta că supravieţuiau onest, n-ar conta calităţile şi realizările lor. Teroriştii sistemului îşi trăiesc pensia liniştiţi. 

Şi eu sunt oripilat de geometriile aride ale monstruozităţilor construite, „gândite de arhitecţi bişniţari, primari bişniţari şi bişniţari pur şi simplu", cum spune Andrei Pleşu în editorialul său „Jos Bucureştiul!". Nu pot fi însă în totalitate de acord cu el. Nu am nici în clin, nici în mânecă cu primarul, dar nu pot să nu amintesc că, spre cinstea lui, acesta nu face decât să reia o idee a singurului plan urbanistic general demn de această titulatură, gândit de marele arhitect Horia Creangă în 1935. Fără o a doua axă nord-sud, circulaţia oraşului se blochează. Există demolări barbare şi absurde, după cum altele sunt necesare, indiferent de sacrificii. Pentru păstrarea patrimoniului s-a introdus, cu câţiva ani în urmă, o legislaţie habotnică. Între timp, ea s-a mai modificat. Logica şi bunul-simţ au devenit din nou legale. Aşa, „oraşul calcanelor" îşi ascunde rănile şi poate creşte. Putem avea păreri diferite, le putem exprima civilizat şi fără patimă. Ai dreptate dacă ai argumente. Uneori nici nu contează cine are dreptate, totul e ca din discuţie să se nască soluţii.

Şi totuşi, unii dintre cei de astăzi sunt atinşi de boala unui justiţiarism târziu. Poate nu întâmplător, printre ei se află şi unii născuţi prea târziu ca să trăiască teroarea. Am devenit intoleranţi, am devenit obtuzi, privim în alb-negru, generalizăm, uniformizăm, gândim în şabloane. Te întrebi dacă asta se trage din mentalitatea comunistă, moştenită de anticomuniştii de astăzi, sau de la agresivitatea triburilor care se înfruntă în politică.

În spatele unor ideologii devenite etichete, se ascunde doar obsesia vânătorii de voturi. Trăim într-o lume în care doctrinele politice converg către soluţii pragmatice. Laburiştii de astăzi au ceva în comun cu conservatorii de acum jumătate de secol. La noi, liberalii de acum 130 de ani, „roşii" cum îi numea Eminescu, sunt singurul partid de dreapta. Periculoase sunt gloatele fără părinţi, armatele de mercenari şi oportunişti. Nu urmăresc decât acapararea pârghiilor puterii. Ele nu pot fi pragmatice în satisfacerea nevoilor comunităţii. Mai mult decât atât, au nevoie de haos, au nevoie de bătălie continuă, îşi creează adversari. De aceea, cei care se pot contrazice prieteneşte se simt stingheri prin viaţa publică de azi. De aceea, intoleranţa se înstăpâneşte în minţile oamenilor. De aceea se înjură la televizor. De aceea una spunem, alta facem. De aceea ascundem din nou realitatea în spatele lozincilor. De aceea ajungem din nou să trăim în lumile paralele pe care prietenul meu le înţelegea tocmai pentru că trăise o viaţă în libertate. Noi, pentru că nu am avut acest privilegiu, dar şi pentru că ne cunoaştem trecutul, n-ar trebui să le lăsăm să se instaureze din nou.