Flacăra din tufiş

Punem realizările pe seama furtului, ticăloşiei, tâlhăriei şi corupţiei.

De abia când priveşti de sus peninsula Sinai, dintr-un avion la mare înălţime, înţelegi cum de au putut evreii să rătăcească timp de 40 de ani după fuga din Egipt. Întinderi muntoase şi aride, un deşert pietros, în care până şi văile şerpuitoare ascund doar râuri nesfârşite de nisip fără urmă de vegetaţie.

La poalele muntelui Sfânta Catherina, înalt de peste 2.600 de metri, construită tot din aceeaşi piatră, se află o aşezare manăstirească ridicată acum aproape 1.700 de ani. Biserica din interiorul ei s-a păstrat neatinsă din timpul Împăratului Justinian, în secolul VI. În apropiere se află şi Muntele Sinai, acolo unde Moise a primit tablele cu scrisul lui Dumnezeu.

În interiorul mănăstirii este însă tufa din care îngerul s-a arătat lui Moise sub forma unei flăcări, iar Dumnezeu i-a spus: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob". Acest loc sfânt a supravieţuit miraculos trecerii timpului. Cărţi, icoane, obiecte de cult, manuscrise, miniaturi pictate acum 1.500 de ani şi caligrafii ciudate în aramaică, ebraică, latină sau greacă par ireale. Provin din cele mai îndepărtate locuri ale vechii creştinătăţi europene, din Spania până în Caucaz. Între ele, cu nimic mai prejos decât obiectele donate de un papă din primul mileniu, stau cadourile trimise de Ruxandra, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu, de negustorii Braşovului sau de Ieremia Movilă pe la 1600.

Stăteam ieri şi mă uitam la toate acestea. Nu poţi să nu ai sentimentul că ne-am aflat întotdeauna în centrul unei civilizaţii, parte a unei lumi europene în care nu eram cu nimic mai prejos altora. O cădelniţă dăruită de un episcop al Rădăuţiului avea forma unei biserici gotice târzii, un filigran de aur al contraforţilor, ferestrelor şi turlelor. Obiectul provenea poate din Occidentul secolului al XIII-lea sau al XIV-lea.

Cum vom fi devenit noi atât de provinciali, încât să ne căutăm personalitatea în oglinzile altora? Ne căutăm modele, le copiem, de vreo 20 de ani ne reaşezăm în rândul lumii, să ajungem la fel cu cei pe care istoria i-a făcut mai bogaţi. Ce ar fi însă dacă ne-am hotărî să nu fim la fel, ci altfel, într-un fel al nostru? Istoria nu curge liniar. Dezvoltarea nu e graduală şi nu se planifică. Sunt câştigători cei care fac saltul, cei care descoperă, cei care se descoperă. A afla cum să fii diferit e secretul iniţial al oricărui succes. Astăzi prosperitatea nu ţine de resursele naturale pe care ni le-a lăsat Dumnezeu sau de vreo conjunctură favorabilă. Ea ţine de imaginea pe care o avem despre noi înşine, de cum putem să îi convingem pe alţii că e mai profitabil să investească la noi decât în altă parte.

Tot ieri citeam pe internet articolul unui coleg de-al meu care ne reamintea că peste nouă milioane de români sunt asistaţi de către stat. Un comentator pe forum îi dădea dreptate, spunând că plătim lenea şi penalizăm munca. Repeta o frază celebră a lui Milton Friedman. Un altul îl acuza că ar fi de extremă dreaptă şi uită de solidaritatea şi mila socială. Toată discuţia era suprarealistă. Crea imaginea unei comunităţi de milogi care se fură unii pe alţii. Unii aşteaptă să le pice din cer, iar cei care fură mai vârtos se milogesc la comisioanele investitorului străin, un fel de Moş Crăciun providenţial.

Ne plângem de milă nouă înşine, ne războim unii cu alţii într-o ţigăneală perpetuă. Viaţa trece pe lângă noi. Trăim într-un fel de comunism după comunism, în care Big Brother-ul sistemului dinainte s-a cuibărit în mentalităţi, ne face să judecăm într-un sistem de valori încă profund deformat. Nu respectăm competiţia, succesul, împlinirile, munca şi inteligenţa. Punem realizările pe seama furtului, ticăloşiei, tâlhăriei şi corupţiei. Nu înţelegem că sărăcia se trage din haosul pe care noi înşine l-am creat pe ruinele egalitarismului comunist.

Ieşind din mănăstire pe un culoar îngust între pereţi de piatră, mă bătea gândul că pentru noi istoria s-a oprit. Umblăm ca şi poporul acela vechi prin deşert. Doar un miracol ca flacăra din tufişul care nu ardea ne-ar mai putea trezi.