Europa foarte unită

Întrebarea nu este cine va urma Greciei, ci care va fi politicianul care va îndrăzni să ia iniţiativa ieşirii ţării sale din zona euro.

Trăim într-o lume agitată şi veselă. Prim-ministrul Greciei, mic şi demn, a dat un ultimatum de o săptămână UE pentru a pune la punct un mecanism de ajutorare a ţării sale. A cerut Germaniei să renunţe la îndoielile pe care le are. Contribuabilul german trebuie să plătească impotenţa şi corupţia birocraţiei greceşti sub deviza „solidarităţii europene".

Altfel, Papandreou a ameninţat că se va adresa FMI. Cancelarului Angela Merkel nu-i pasă. A arătat că publicul german nu este dispus să-şi asume nota de plată. Interesul electoral e mai important decât construcţia europeană. 71% din alegătorii germani se declară împotriva ajutorului financiar acordat Greciei din banii lor. Preşedintele Nicolas Sarkozy, dar şi guvernatorul Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, şi-au exprimat îngrijorarea că astfel Europa se va arăta incapabilă să-şi rezolve propriile crize. Din păcate pentru ei, asta nu e doar o îngrijorare, ci o certitudine. Comedia este totală prin declaraţia lui Papandreou de la Bruxelles de ieri: „Să spunem pieţelor «Jos mâinile!», nu speculaţiei! Lăsaţi ţara asta să facă ceea ce face!"

Între timp, euro cade, se mai ridică şi cade iar, după cum bate vântul declaraţiilor. Deficitul bugetar de 12,7% de anul trecut face ca grecii să plătească astăzi dobânzi de două ori mai mari decât nemţii. Politica de strângere a curelei pe care Guvernul Greciei şi-o propune totuşi nu poate da rezultate cu astfel de dobânzi. Atunci pare că singura soluţie rămâne patul lui Procust, al FMI-ului pe care încă o ţară se aşază. Se lasă pe mâna doctorilor care nu ştiu decât să ia sânge oricare ar fi boala. Care va fi următoarea Grecie?

Prim-ministrul José Luis Zapatero îşi strigă convingerea că nu Spania va fi aceea. Şi, totuşi, deficitul bugetar al ţării sale a fost de 11,4% anul trecut. E un strigăt neputincios, pentru că guvernul central spaniol este ostaticul autorităţilor publice regionale. Acestea controlează în medie 37% din cheltuielile publice, iar într-unele dintre ele, cum ar fi Catalonia şi Ţara Bascilor, chiar de două ori mai mult decât Guvernul de la Madrid. În 2011 vor avea loc alegeri locale în 14 din cele 17 regiuni ale Spaniei.

E greu de crezut optimismul prim-ministrului, care speră să aducă deficitul bugetar în limita europeană de 3% până în 2013, într-o ţară în care şomajul este de 18,8%, aproape cât cel real din România. Economia nu poate creşte ca Făt-Frumos din lacrimă în condiţii de austeritate bugetară.

Italia, Portugalia, Irlanda -nici ele nu se simt prea bine. Austria se crede încă imperiu, îşi poartă cu demnitate hainele ponosite. Mândria ei e totuşi păguboasă pentru Europa de Est.

Până la urmă, întrebarea nu este cine va urma Greciei, ci care va fi politicianul care va îndrăzni să ia iniţiativa ieşirii ţării sale din zona euro. Doar aşa ar avea libertatea ca printr-o politică independentă să stimuleze viguros economia.

Profesorul Martin Feldstein de la Harvard spunea cu aproape două decenii în urmă că euro se va dovedi în timp o pacoste economică.

În 13 martie, într-un interviu dat la Geneva, acest consilier economic al preşedinţilor americani de la Ronald Reagan încoace spunea că Grecia nu are decât alternativa falimentului sau aceea de a părăsi zona euro, deşi cele două nu se exclud. Diagnosticul lui se bate cap în cap cu acela al lui Jean-Claude Trichet, care crede că strategia Greciei este convingătoare şi respinge ca absurdă speculaţia că aceasta ar putea părăsi zona euro. Şi miliardarul George Sörös spunea luna trecută că euro s-ar putea să nu supravieţuiască crizei din Uniunea Europeană. Regulile ei în sine sunt cele care creează presiunea către un „deficit fiscal cronic". Probabil că are dreptate profesorul.

În urmă cu 12 ani, împreună cu regretatul meu prieten Horia Rusu, spuneam că moneda unică este ultima mare greşeală a clasei politice europene. Foloasele ei sunt mai mici decât dezavantajele. Libertatea de circulaţie a oamenilor, a mărfurilor şi a serviciilor este perfect posibilă şi într-o piaţă fără o unitate de măsură unică. Riscul valutar trebuie acceptat aşa cum sunt acceptate diferenţele de productivitate, eficienţă, dar şi cele de mentalitate sau cultură. Nu suntem cu toţii la fel. A accepta diversitatea nu înseamnă imposibilitatea convieţuirii, ci doar a fi realist.