Ce punem în loc? (II) - libertate şi siguranţă socială

Învăţământul ar deveni eficient şi competitiv internaţional dacă am finanţa elevul, şi nu instituţiile.

Nu există pe lume două locuri la fel. Suntem diferiţi. Comunităţi cu moduri de viaţă şi tradiţii proprii îşi modelează instituţiile potrivite. Te poţi uita împrejur în căutarea unor modele, dar nu le poţi prelua cu totul. Viziunile unificatoare, cu cât merg mai departe în căutarea unui numitor comun, cu atât devin mai abstracte. Se transformă în utopii. Europa unită s-a născut din ideile liberalismului clasic privind libertatea individuală ca fiind cea mai importantă valoare culturală a locuitorilor ei şi a creştinătăţii în general. Astfel, statele europene ar fi trebuit să apere dreptul de proprietate şi economia pieţei libere într-un spaţiu al graniţelor deschise şi al schimbului liber de bunuri, servicii şi idei.

Tratatul de la Roma din 1957 nu făcea decât să restaureze aceste valori după o lungă perioadă, în care naţionalismul şi socialismul au dus la două războaie mondiale. Sub ameninţarea utopiei comuniste, Europa se unea în spiritul propriei tradiţii. Nimic altceva decât libertatea nu era necesar. Din frenezia căutării idealului s-au născut însă organisme birocratice de reglementare, s-a ivit ideea superstatului. Din zorii Evului Mediu şi până în secolul al XIX-lea, Europa a fost un spaţiu al diversităţii şi al pluralismului. Existau, concomitent, cele mai diverse sisteme de organizare politică, de la oraşele-state ale Italiei de nord sau cele independente din Ţările de Jos sau Germania de nord până la regatele şi principatele mari sau mici. Competiţia aducea coerenţă, standarde comune şi convergenţă. Din această idee s-a născut Europa unită a lui Konrad Adenauer şi Maurice Schuman. În contradicţie cu ea, din creşterea necontrolată a birocraţiei şi din ideea statului-părinte s-a dezvoltat canceros superstatul lui François Mitterrand, Helmut Kohl (în ciuda subsidiarităţii clamate) şi Jaques Delors. Generoasei idei liberale i-a luat locul un imperiu protecţionist în exterior, intervenţionist în interior, în care centrul dictează periferiei.

Ne dădea fiori în anii '70 doctrina suveranităţii limitate, clocite la Kremlin. Nu e mare deosebire faţă de fraza nervoasă de acum câteva zile a ministrului german de Finanţe, privind „renunţarea temporară şi parţială la suveranitate a ţărilor datornice". Înfruntarea dintre aceste două viziuni opuse, Europa liberală şi Europa imperială, ne-a prins la mijloc în situaţia de a alege.

Problema noastră, a românilor, este cum folosim oportunităţile unei conjuncturi ostile în fond, ştiind să ne punem în valoare propria personalitate. Scopul trece dincolo de păruiala politică internă, de ţâfnele egocentrice ale unuia sau altuia, de lupta pentru o putere iluzorie sau pentru ciubucurile din afaceri cu statul. De multe ori, liberalismul este denumit „sălbatic", este folosită sperietoarea „ultraliberalismului", care ar duce, pasămite, la diferenţe inacceptabile între oameni, i-ar strivi pe unii şi i-ar îmbogăţi pe alţii. Egalitatea şanselor şi competiţia creează însă premizele redistribuţiei naturale, fără intermedierea statului. Un program liberal porneşte de la proiectarea cadrului în care toate acestea să se şi întâmple. Statul social a inventat sistemul pensiilor de stat, prelevarea forţată a unei părţi a veniturilor celor care produc, pentru a-i susţine pe cei în vârstă. Exproprierea acestor sume folosite apoi arbitrar fără a produce o rentă, duce inexorabil la faliment. Odată cu modificarea piramidei vârstelor şi creşterea speranţei de viaţă, bugetul „consolidat al statului" (adică bani care nu se multiplică şi sunt folosiţi în alte scopuri) nu mai poate suporta costul pensiilor. Soluţia este cea a fondurilor de pensii cu depunere voluntară. Managementul banilor în aceste instituţii se face în scopul profitului. Astfel, cineva care a economisit 30.000 de dolari timp de 30 de ani (adica cca. 80 de dolari pe lună), ajunge la sfârşitul perioadei să posede peste 350.000 de dolari (la un randament mediu propriu acestui tip de instituţii de 7-8% pe an), pe care îi poate ridica deodată sau îi poate păstra, obţinând un venit de cca.1.200-1.500 de dolari pe lună, până la sfârşitul vieţii. Suma principală (350.000 de dolari) rămâne evident urmaşilor. Acesta este un exemplu simplificator, desigur. El relevă însă diferenţa uriaşă între furtul practicat de stat şi un sistem de acumulare raţional. Trecerea de la unul la celălalt se poate face prin intermediul unui fond de solidaritate socială, cu durată de existenţă limitată, astfel încât generaţia de tranziţie să nu aibă de suferit.

Astăzi, România împrăştie bani către zece milioane de asistaţi social. Este de necrezut că jumătate din populaţia ţării are nevoie de redistribuţia haiducească asigurată de birocraţi care iau ca să dea şi vămuiesc prin corupţie.

De ce să nu le scad oamenilor din impozite direct sumele donate pentru învăţământ, sănătate, artă, cultură şi alte scopuri de interes public. Bunul-simţ se manifestă şi statistic. Banii vor fi bine folosiţi, cu siguranţă. Asigurările de sănătate se află în aceeaşi situaţie ca şi pensiile, în loc să se multiplice, banii contribuabililor umplu găurile bugetului şi buzunarele birocraţilor şi ne plângem că sistemul este subfinanţat. Privatizaţi spitalele, treceţi-le în proprietatea unor fundaţii de interes comunitar, faceţi din casele de asigurări de sănătate instituţii având drept scop profitul şi vom avea rapid un sistem de asigurare a sănătăţii viabil. Totodată, ar trebui desfiinţate restricţiile la care este supus importul de medicamente. Dacă orice produs farmaceutic utilizabil într-o ţară OECD ar fi declarat folosibil şi în România, preţurile ar scădea considerabil şi ar dispărea birocraţia coruptă ocupată cu avizele şi aprobările.

Învăţământul ar deveni eficient şi competitiv internaţional dacă am finanţa elevul, şi nu instituţiile. Şcolile ar intra în competiţie pentru atragerea beneficiarilor. Profesorii n-ar mai fi remuneraţi conform unor grile, cu salarii de mizerie, ci ele ar fi stabilite de piaţă, conform cu atractivitatea programelor şi utilitatea studiilor.Cele trei funcţii sociale - pensiile, sănătatea şi învăţământul - ar fi satisfăcute astfel, pe baza unei legislaţii simple, reducând rolul statului şi punând în mişcare motorul competiţiei.

P.S. Săptămâna viitoare voi continua, cu credinţa că nu sunt nici sălbatic şi nici nu doresc intrarea în jungla capitalistă, dacă vă invit să discutăm despre aceste idei.