Bate vântul libertăţii

Mogulii, oligarhii şi capitaliştii nu mai sperie pe nimeni.

Nu mai este nevoie de întrebarea retorică în ce fel de ţară trăim. O pseudodemocraţie acoperă jocurile serviciilor secrete şi ale unor politicieni parveniţi. E neimportant că s-a schimbat o generaţie. Cultura de corporaţie se păstrează dincolo de vârstă, avansări în grad sau ieşiri la pensie. Ne prefacem că am modernizat instituţiile statului. Atâta vreme cât procurori şi judecători sunt şi ofiţeri acoperiţi, nu există decât o singură putere în stat: puterea bâtei. Atâta vreme cât mediul de afaceri este infestat de trăgători cu urechea, umani sau electronici, iar informaţiile sunt interpretate după mintea sau bunul-plac al unor oameni antrenaţi să raporteze ce vor şefii să audă, totul în jurul nostru este deformat. Atâta vreme cât ne târâim picioarele în noroiul resturilor regimului comunist, nu putem intra în normalitate. Libertatea în democraţie şi capitalism are reguli simple, clare şi transparente. Competiţia e deformată la vedere sau ascuns de amestecul brutal al statului. Totul se petrece în numele aceluiaşi difuz şi nedefinit „interes naţional", iar urmăririle se fac pentru „siguranţa naţională".

Birocraţi din măruntaiele statului răstălmăcesc toate cele aflate şi le transformă în infracţiuni la cerere, atunci când e nevoie politic de ele. Sunt folosite când trebuie abătută atenţia de la problemele adevărate. Dacă bugetul se apropie de faliment, nu mai pot fi plătite pensiile şi salariile, cineva trebuie să fie de vină. Mă îndoiesc însă că diversiunea aceasta mai funcţionează. Se înşală amarnic cine crede că oameni care nu au ce pune pe masă îşi potolesc foamea cu circul de la televizor.

Mogulii, oligarhii şi capitaliştii nu mai sperie pe nimeni şi răul lor nu bucură decât proştii. Dimpotrivă. Când ies pe stradă, am dovada că oamenii înţeleg. Locurile de muncă, corporaţiile şi, în cele din urmă, prosperitatea sunt create de folosirea inteligentă a capitalului. Nu mai ţine cu lupta de clasă. Cei care provoacă resentimente sunt propriile lor victime. Fiara rănită se zbate, dar în cele din urmă horcăie şi moare.

Cât de naiv poţi să fii să nu vezi că între arestarea patronului şi prestaţia jurnalistică a postului Realitatea există o legătură de cauzalitate directă. Poţi cel mult să te prefaci că nu vezi. Arestarea preventivă este o armă. Comanda politică este evidentă. Se urmăreşte doar circul mediatic.

Sunt unul care a trecut prin astfel de momente şi ştiu cum le resimţi în interior. Ştiu ce înseamnă să fii pândit doar-doar vei face o greşeală, doar-doar vei recunoaşte ce n-ai făcut, doar-doar te vei autocalifica drept infractor. Revolta în faţa mistificării şi o furie rece împotriva nedreptăţii te pot face să rămâi raţional şi calm. Nu cred că astfel de poveşti contribuie la repararea imaginii justiţiei din această ţară. Ele nu fac decât să arate cât de precară e starea ei folosită ca instrument precum în vremurile Ceka, KGB-ului sau ale Securităţii. Nu mă pot opri să nu fac o comparaţie cu ceea ce se întâmplă azi în Rusia. E o singură diferenţă. Dictatorul lor e puternic, al nostru e şui.

În septembrie 1991 ţineam un discurs în Parlament în care îi clasificam pe autorii mineriadelor în trei categorii: instigatori, diversionişti şi executanţi. Primii erau oameni politici, „revoluţionari de profesie". Din a doua categorie făceau parte ofiţerii şi informatorii trimişi să îi aţâţe pe ortaci, executanţii. Astăzi, sistemul este mult mai subtil, mai acoperit şi mai pervers. Nu înseamnă însă că e mai eficient. Ceea ce îl gripează în cele din urmă este chiar viaţa economică. Problemele României se agravează, sărăcia devenită cronică din prostia guvernanţilor ne trage în lumea a treia, în lumea asistaţilor, în lumea celor fără speranţă ce trebuie guvernaţi de alţii. Putem opri alunecarea aceasta. Trebuie s-o facem cât mai curând. În epoca în care se declanşează mişcări sociale pe Twitter sau Facebook, atunci când comunicarea este instantanee, nu din partea partidelor sau a oamenilor politici trebuie aşteptată salvarea. Nici văicăreala în presă, pe bloguri sau forumuri nu are nicio finalitate. Stă în puterea noastră, a ceea ce se numeşte societate civilă, să schimbăm lucrurile, să distrugem sistemul şi să devenim cu adevărat oameni liberi. Trebuie doar să vrem. Bate vântul libertăţii!