Anti-melancolii

Foarte puţini sunt cei care au rezistat prin protest. Şi mai puţini cei care au dovedit eroism adevărat. Mulţi doar botezăm acum schizofrenia altfel.

Furat de orgoliu, cred că „Adevărul" devine ceea ce mi-aş dori să fie, un loc al dezbaterii oneste. Speranţa ar fi să desfacem împreună cărămidă cu cărămidă zidurile neînţelegerii ce împarte în ghetouri lumea românească. Privit aşa, mi-a făcut plăcere să citesc editorialul domnului Andrei Pleşu de miercuri. 

Pe forum, prin molozul comentariilor partizane sau, uneori, de-a dreptul imbecile, am remarcat unul concis şi inteligent, pe care îl văzusem şi la articolul meu de săptămâna trecută. „Subiect cu totul neinteresant. Punct". Are dreptate cititorul.

În ceea ce mă priveşte, am înţeles discursul domnului Adam Michnik ca pe un apel la toleranţă. Vorbele sale sunau la fel de firesc ca şi „scrisorile din închisoare şi alte eseuri", care, în ciuda părerii domnului Tismăneanu, mi-au ajuns în engleză în copie xerox pe vremea când domnia sa, odrasla de activist comunist, se afla deja pribeag prin lumea nouă. Familia mea reacţionară se împrăştiase în patru vânturi. Eu rămăsesem aici să sting lumina şi mai citeam din când în când. Eram furnicile unei lumi schizofrenice. În universul concentraţionar ne adăposteam fiecare cum îl ducea mintea: în prieteni, în iubiri, în beţie, în cărţi, în speranţa sau aşteptarea plecării, unii din lipsă de comunicare reinventând roata, în îndeletniciri minore ce ne dădeau senzaţia siguranţei, în familie, în copii, în teatru, în filme, în hobby-uri sau în pasiuni. Trăiam. De la cei dinaintea noastră toţi am păstrat câte ceva, am adăugat poate, şi am adus cu noi într-o altă existenţă.

Ce altceva însemnau călătoriile de la Păltiniş ale domnului Pleşu şi ale prietenilor săi în lumea maestrului care i-a ajutat să „iscusească" în cercetarea cărţilor. Ce altceva însemna întâlnirea de acum vreo 35 de ani pe care trei tineri arhitecţi, încăpăţânaţi să participe la un concurs internaţional, i-au cerut-o unui tânăr filosof. L-au rugat să le vorbească despre semnele şi simbolurile religiilor asiatice ca să-şi aşeze mai temeinic desenele în gânduri, şi nu într-un vis formal. Pe unul l-a purtat talentul la Paris, altul e mare meşter al şcolii de arhitectură românesti, cel de-al treilea „a decăzut" în afaceri. Poate păstrarea amintirii acesteia face parte din ceea ce Andrei Pleşu, tânărul filosof de atunci, numeşte „rezistenţa prin cultură". Nu cred însă că se numeşte aşa. E doar supravieţuire. Foarte puţini sunt cei care au rezistat prin protest. Şi mai puţini cei care au dovedit eroism adevărat. Mulţi doar botezăm acum schizofrenia altfel.

Dragă Andrei, eu doar am povestit o întâmplare. Niciodată nu am vorbit despre competenţele prietenului tău. O fac şi o vor face cu siguranţă alţii. Adam Michnik l-a aşezat exact la locul lui în insectar. Nu trădător, nu procuror, ci menşevic, aproape bolşevic. A păcătuit printr-o nefilosofică generalizare („discriminare inacceptabilă" o numeşte Nicolae Manolescu în „România Literară"). Eu aşa am citit acum aproape 20 de ani „Apel către lichele", text destinat mai degrabă a se constitui într-un soclu pentru autor, decât să facă ceva bun pentru ceilalţi. Apoi, în viaţa publică, cu un ciudat şi paradoxal orgoliu nevertebrat, omul s-a pus în slujba golăniei. Aici măcar sper că suntem de aceeaşi parte a baricadei. Nu poate fi acceptată pervertirea societăţii româneşti de către nonvalorile din politică, prin corupţia instituţionalizată, prin încercarea inconştientă de a ne readuce la starea dinainte. Nu e vorba despre partizanat politic, ci despre viitorul ţărişoarei, cum o numeşti. E treaba intelectualilor oneşti să dezvolte anticorpii acestei maladii. Nu te poţi apăra prin participare, chiar şi nevinovată sau naivă. Poate crede prietenul tău că va putea avea justificarea post factum a lui Heidegger pentru apartenenţa la nazism şi proslăvirea Führer-ului. „Totul ar fi putut fi mult mai rău dacă unii oameni înţelepţi nu ar fi fost implicaţi". Nu cred în ruptul capului într-un astfel de argument. Albert Speer, arhitectul lui Hitler, spune simplu: „am greşit!" E mult mai demn. 

Mi-ai spus odată că nu îţi poţi schimba prietenii la bătrâneţe. E omenesc, e de înţeles. Aşa îmi explic şi recitalul duminical de la televizor interpretat de Mozart alături de Salieri. Frumos gest!