Amintiri antipatriotice

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Fusesem invitat la masă. Amfitrionul era preşedintele Parlamentului.

În capitala acelei republici bananiere tocmai se terminaseră alegerile. În ultimii cinci ani schimbaseră patru preşedinţi. Unul intrase în puşcărie la sfârşitul prematur al mandatului. Altul ieşise de acolo ca să-şi preia funcţia dobândită pe valul entuziasmului popular.

Ceilalţi doi, produse delicate ale decadenţei democratice, educaţi prin ţări străine, fuseseră eliminaţi rapid de vârtejul demagogic anticapitalist.

Gazda mea era singurul reper politic stabil. Tăcut şi imperturbabil, ştia că apa trece. Era piatra fundamentală necesară asigurării unui interimat perpetuu. Comesenii, vreo 12, reprezentau partidele parlamentare. Investitorul străin, adică eu, vorbea englezeşte. Ei, localnicii, se certau în spaniolă. Nu bănuiau latinitatea noastră comună. „Ajungem iar la alegeri şi pe nepotu-tu îl ridicăm primul". „Păi, aţi împărţit banii". „N-ai probe".

O mare companie, sătulă de politică, tocmai părăsise un câmp petrolier. În naivitatea mea antreprenorială, îl cumpărasem eu. Eram o pradă. Lângă mine, o tânără doamnă deputat voia să-mi arate vestitele şopârle din circumscripţia ei electorală. Drumurile de acces, gardurile, echipamentele, cantonamentele pentru muncitori, totul trebuia împărţit între susţinătorii politici şi vămuit zdravăn. Evident, lucrul cel mai important era protecţia împotriva locuitorilor pădurii tropicale.

Adică, „bandidos", narco-traficanţii, şi „guerileros", luptători marxişti cu aspiraţia de a deveni „bandidos". În acelaşi timp, îmi sugerau cât de gălăgioasă trebuie să fie comunicarea publică în care „protecţia socială" (aspirinele şi păturile pentru indieni) trebuia să joace rolul cel mai important. Ca şi americanii dinaintea mea, n-am rezistat multă vreme în ţara cu „bandidos". Am vândut concesiunea unora mai pricepuţi dintr-o ţară în care se dezvoltă capitalismul de stat.

Altădată, aterizam într-un oraş cu case de chirpici. Avionul era construit din tablă cutată, cu vreo 50 de ani în urmă. Avea geamuri ce se deschideau prin tragere manuală. Era pilotat de doi beţivi în haine de piele. Un jeep cu câţiva soldaţi, înarmaţi cu ce apucaseră, alungau caprele de pe pista aeroportului.

În ziua următoare stăteam de vorbă cu un personaj excentric, ce se credea monumental. Îl cita pe Lenin. Spunea convins că rezervele subsolului sunt ale întregului popor. Poporul însă trăia în corturi, prin diverse oaze îndepărtate, fără să-i pese de graniţe sau de conştiinţa naţională. Între timp, şi-a vândut ţara unui concern petrolier, care a legat-o printr-o conductă cu oceanul planetar. Şi astăzi, puţinele case sunt tot de chirpici, locuitorii se mişcă tot între oaze, dar omul nostru e mult mai puţin agitat.

Dumnezeu a lăsat ţiţeiul în locurile cel mai greu accesibile de pe Pământ. Unii vor spune că el e de vină pentru poveştile astea. Alţii vor pune starea de înapoiere pe seama cinismului prădătorilor străini. Doar Churchill i-a făcut cadou un Rolls Royce unui şeic şi i-a luat ţiţeiul, nu-i aşa?

Retorica antiimperialistă nu dă greş într-un loc sărac. Alegătorii nu trebuie să trăiască bine! N-o să mai creadă în Mesia. Teoria conspiraţiei mondiale sau locale nu va mai fi eficientă. Cauza sărăciei trebuie personificată. Satanizaţi oligarhii! Orice asemănare pe care ar sugera-o aceste rânduri e întâmplătoare. Noi oricum suntem mult mai avansaţi, diferiţi şi civilizaţi. Suntem doar pasionali. Punem pe seama interesului şi a urii tot ce fac ceilalţi. V-am ciuruit! Hai să ne împăcăm. După aceea vă găuresc iar. Buni şi răi.

Albi şi negri. Depinde cine e la putere. Veniţi la putere! Profitaţi! Nu ştiţi că n-am lovit niciodată pe nimeni? Numai proştii se opun. Pe ei îi distrugem. Aşa că să nu vă împăcaţi chiar toţi. Pe cine mai distrugem? Ce contează criza?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite