Al patrulea Reich

Poziţia noastră la răscruce de vânturi poate fi un avantaj competiţional.

Suntem o naţiune divizată de geografia ei. „Aceasta este tragedia geopolitică a României" este formularea lui George Friedman, cunoscut comentator şi analist politic american. Ea cuprinde întreaga istorie a insulei de latinitate aflată în calea migraţiilor şi la marginea imperiilor. Carpaţii sunt o graniţă naturală, dorită mereu.

Cele trei provincii au reuşit să se adune ca rezultat al războaielor altora, prin inteligenţa unor români, oameni politici cu întinse relaţii europene, mărturisite sau nu. Comunismul ne-a adus în orbita imperiului de Est. Euforia libertăţii de după '90 ne-a întors să privim vrăjiţi către Vest.

Am imitat cu frenezie modele. Am uitat că doar prin noi înşine putem deveni puternici, bogaţi şi respectaţi. Tot George Friedman ne aminteşte că „Cineva căruia i se limitează libertăţile prea multă vreme e luat de mână şi condus dinafară, nu-şi mai imaginează că poate să trăiască în afara unei lumi în care altcineva îi spune ce are de făcut".

După 1990, rămaşi singuri, ne-am căutat idoli. Uniunea Europeană şi NATO au devenit un miraj. Odată integraţi, vom trăi într-o lume perfectă. Am eşuat cu mâna întinsă către FMI.

Vom avea cui să ne supunem. În ciuda individualităţii pe care ne-o clamăm mereu, de douăzeci de ani suntem căţelandrul în căutarea stăpânului pe care să-l iubească. Uităm că suntem totuşi parteneri egali într-o preacinstită adunare. Europa este divizată de presiuni interne şi externe, de interesele divergente ale naţiunilor ce o compun, de propria ei devenire istorică. Suntem parte a ei, fără a realiza că asta nu înseamnă decât căutarea celui mai mic numitor comun, impus însă de cei puternici spre propriul avantaj. De aceea, e o luptă. Te impui prin ce dovedeşti că poţi.

Deocamdată nu avem voinţa politică de a o face. Ne preocupă cantitatea de investiţii străine, dar nici asta foarte coerent, impunem bariere administrative absurde. Încercăm să împărţim sărăcia şi ne plângem că nu avem resurse. Ne glorificăm strămoşii, dar ne lăsăm duşi de valul istoriei. Nu realizăm că, între timp, în economia românească se produc dezechilibre dramatice, aduse de alţii. Bucureştiul şi judeţul înconjurător consumă 40% din importuri şi produc doar 20% din exporturi. Ardealul şi Banatul fac 30% din importuri, dar 40% din totalul exporturilor. Vestul ţării este irigat de capitalul germanic în virtutea tradiţiei şi de cel italian datorită apropierii geografice. Deşi cel mai mare partener comercial al României, nu întâmplător, este Italia (25%), volumul schimburilor comerciale ale Austriei şi Germaniei la un loc este de 40% din total. Mai semnificativ este faptul că ele sunt realizate în marea lor majoritate de firme cu capital german, implantate în România şi finanţate de bănci austriece cu subsidiare locale. Istoria continuă.

Se desăvârşeşte doctrina apărută încă înainte ca Ţările Române să-şi câştige independenţa.

„Spaţiul economic german central-european" înseamnă astăzi transformarea sud-estului continentului într-un hinterland german.

Grecia a fost doar prima victimă a acestui conflict cultural şi economic. Depinzi de noi, faci ca noi, că-ţi place sau nu, că ţi se potriveşte sau nu! Poate că şi greierele din celebra fabulă are dreptatea lui. E diferit de furnică. Nu poate munci la fel, nu poate fi impozitat la fel, nu poate fi judecat cu aceeaşi măsură. De aceea, moneda comunitară, la adoptarea căreia visăm şi noi, cu naivitate, nu poate rezista. Două treimi din exporturile germane, în valoare de 1,4 trilioane de dolari, se duc către Europa. Din acest motiv, Germania nu poate fi considerată, alături de Statele Unite, China sau Japonia, un exportator global. Produce pentru curtea proprie. Directorul unei mari companii de origine germană îmi spunea odată că extinderea economică e un război al tranşeelor. Pentru epoca industrială, avea dreptate. În lumea globală în care am intrat, integrarea virtuală trece însă de geografii.

Dintotdeauna nemţii s-au întins alături, n-au călătorit departe, n-au cucerit imperii coloniale, n-au fost piraţi. Au construit structuri, încet, cu migală şi cu seriozitate. Şi-au impus stăpânirea. Azi suferă de complexul dezastrelor produse de momentele în care au devenit agresivi. Paşnici şi încăpăţânaţi, tind să devină pe nesimţite stăpânii Europei.

M-ar putea întreba cineva „Ei şi, ce e rău în asta?". Nimic, e doar o constatare. Şi totuşi, cum ne înscriem în această realitate, ce rol vom juca în viitor, indiferent dacă ei vor reuşi sau nu, depinde numai de noi. Poziţia noastră la răscruce de vânturi poate fi un avantaj competiţional. Turcia, vecina noastră de peste mare, spre norocul ei şi al nostru, neprimită în Uniunea Europeană, a avut, în primul semestru din 2010, o creştere economică anualizată de 12%. În Caucazul bogat în resurse, Georgia are o creştere de 7%.

Putem fi poarta regiunii Mării Negre, înspre şi dinspre Europa. Ne trebuie viziune şi curaj. Banii vin de la sine.