Corespondență de la Tokyo: Cum mi-am petrecut primul cutremur în Japonia
0La capătul unui drum de 20 şi ceva de ore ( nu am mai stat să le număr, oricum nu mai avea rost ) am ajuns în sfîrşit în Japonia. Primul contact cu japonezii: toţi cei cu care am avut de-a face, de la vameş la recepţioner, mă întreabau, când au văzut că sunt din România, dacă sunt ziarist şi dacă am venit să scriu despre cutremur. Fiecare dintre ei mi-a zâmbit într-un mod pe care iniţial nu-l înţelegeam.
La o jumătate de oră după ce am pus piciorul în camera de hotel, am avut parte și de primul contact cu replicile marelui cutremur. Mai întâi, un zgomot ciudat ce venea din şifonierul deschis. Umeraşele se loveau între ele, scoţând un zgomot ciudat, deşi în cameră era linişte. Mi-au mai trebuit vreo câteva secunde ca să îmi dau seama ce se întâmplă. M-am prins cu mâinile serios de pereţi şi am aruncat o privire în jos, de la etajul 26.
Din experienţa mea de român, mă uităm după o confirmare pe stradă că ceea ce trăiesc este într-adevăr un cutremur. Nimic, japonezii care se plimbau pe stradă nici măcar nu au schiţat un gest. Iar o doamnă care își plimba bebelușul într-un cărucior prin faţa hotelului nici măcar nu a tresărit (în ea îmi pusesem cele mai multe speranţe că îmi va confirma cutremurul). Cel mai probabil de asta îmi zîmbeau toţi japonezii main devreme. Ştiu că noi, românii, şi probabil mai toţi europenii, suntem speriaţi de cutremure. Ei, nu.
Se încarcă comentariile...
