Cu tramvaiul Popescu prin Bucuresti

De cateva saptamani circula prin Bucuresti un tramvai ceva mai special, vopsit in alb si "garnisit" cu cateva manechine. Cand privesti de afara, vezi agitandu-se inauntru siluete costumate in haine de

De cateva saptamani circula prin Bucuresti un tramvai ceva mai special, vopsit in alb si "garnisit" cu cateva manechine. Cand privesti de afara, vezi agitandu-se inauntru siluete costumate in haine de nunta, dar tramvaiul trece repede si abia daca are timp sa sparga monotonia unei zile cenusii si sa ramana in amintire ca o senzatie placuta, nedefinita. Daca esti insa inauntru, unul dintre norocosii 26 de spectatori (nu intamplator, fiindca e vorba de tramvaiul 26) ai ocazia sa participi la o experienta mult mai interesanta si care lasa ceva mai multe urme. Teatrul comunitar e o realitate in multe tari ale lumii, el s-a dezvoltat in timp si a capatat diverse forme, artistii folosindu-si cu mare succes si adesea cu rezultate spectaculoase imaginatia, pentru a avea un efect in plan social. Vazand cata lume s-a strans in duminica alegerilor, in Piata Sf. Gheorghe, locul de unde incepe calatoria teatrala, si ce reactii aveau copiii de romi care o zbugheau din curtile lor pentru a vedea tramvaiul si actorii, dandu-le bucurosi lamuriri trecatorilor nedumeriti, nu puteai sa nu te intrebi de ce nu au existat asemenea initiative pana acum, mai ales intr-un oras mare, cum e Bucurestiul si care are prea putine oferte de petrecere a timpului liber? E primul motiv pentru care aceasta initiativa a regizorului Gavriil Pinte trebuie salutata, ca si implicarea in calitate de organizatori a Societatii Romane de Radiodifuziune (redactia Teatru National Radiofonic) si ArCub- Centrul de proiecte culturale al orasului Bucuresti, cu sprijinul RATB. Cel de al doilea motiv este acela ca spectacolul il redescopera intr-o formula inedita pe Cristian Popescu, un poet cu totul special, plecat dintre noi prea devreme, pentru ca "Dumnezeu avea probabil nevoie de el", cum se spune cand mor oamenii tineri. Versurile lui sunt vii, palpita si devin personaje in spatiul stramt al tramvaiului (transformat in scena neconventionala de scenografa Roxana Ionescu) tramvai la care poetul visa cand era in viata, dorindu-si - tot in versuri- sa-si plimbe cu un asemenea vehicul familia. Ceea ce se si intampla acum, in spectacolul Un tramvai numit Popescu, deschis cu o prezentare a membrilor familiei Popescu facuta chiar de catre poet (interpretat de actorul Mihai Marinescu), dupa ce isi asaza personal spectatorii pe scaunele din tramvai. Sub ochii lor scrierile lui vor prinde carne, ca si personajul Arta Popescu, cea care a dat numele unuia dintre volumele poetului. Acesta vorbeste cu ironie plina de intelegere nu numai despre el si ai lui, ci si despre neamul acesta si miturile nationale. Gratie actorilor Mihai Marinescu, Liliana Pana, Silvia Codreanu, Bogdana Darie, Ane-Marie Ziegler, Simona Popescu, Catalin Panaite si Adrian Anghel poezia devine o prezenta apropiata, dinamica ei fiind dublata de cea redata de fotogramele desprinse din realitatea orasului. Pe langa spectacolul din tramvai, un alt spectacol este cel al reactiilor oamenilor de pe strada, care au fost, in aceasta duminica insorita, cu oameni iesiti la plimbare sau la votare, reactii de mirare, de bucurie si, parca, de recunoastere. De recunoastere au parte si spectatorii dinauntru: fiindca in tramvaiul ce alearga prin oras, asa cum trecem cu totii, grabiti, prin viata, suntem noi toti, cu bucuriile, mirarile si neputintele noastre, intr-o calatorie in care nunta se confunda cu moartea.