Regizorul Radu-Alexandru Nica: „Am dat carnalitate şi instinct textului lui Shakespeare“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Radu-Alexandru Nica, în vârstă de 33 de ani,s-a impus prin spectacolele "Chip de foc",  "Hamlet" sau "Breaking the waves sau viaţa binecuvântă a lui Bess"                          FOTO: Arhiva personală
Radu-Alexandru Nica, în vârstă de 33 de ani,s-a impus prin spectacolele "Chip de foc",  "Hamlet" sau "Breaking the waves sau viaţa binecuvântă a lui Bess"                          FOTO: Arhiva personală

Regizorul Radu Nica recunoaşte că scenele erotice din spectacolul „Shaking Shakespeare“, montat la Timişoara, sunt cu mai puţine echivocuri decât şi-ar fi permis însuşi creatorul lui „Hamlet“ sau al lui „Richard al II-lea“

La numai 33 de ani, Radu-Alexandru Nica are peste 20 de spectacole puse în scenă, fiind unul dintre cei mai talentaţi regizori de teatru. După ce s-a impus la Sibiu, s-a mutat în 2011 la Teatrul German de Stat din Timişoara, unde a devenit director adjunct.

Pentru spectacolul „Shaking Shakespeare“, montat pe această scenă, Dragoş Buhagiar a fost distins cu premiul Uniter pentru cea mai bună scenografie, imaginându-şi o corabie a nebunilor într-un potpuriu de Shakespeare. La sfârşitul anului trecut, „Shaking Shakespeare“, jucat în limba germană, a fost unul dintre spectacolele de referinţă ale microstagiunii „Teatrul German din Timişoara în context european“, fiind foarte apreciat şi de criticii străini invitaţi în oraşul de pe Bega. 

Recent, Radu Nica a montat într-un club din Timişoara spectacolul „CUPLUtoniu“, o dramă a cuplului inspirată de piesele „Furiile & Marele război“ ale dramaturgului american Neil LaBute. Două dintre actriţe, Enikő Blénessy şi Olga Török, au fost premiate pentru rolurile din „CUPLUtoniu“, alături de  Velica Panduru, care  a obţinut, la sfârşitul lui 2012, premiul pentru cea mai bună scenografie la Festivalul Interetnic de Teatru.

Radu Nica spune că a ajuns la o etapă de maturizare în care nu mai contează atât de mult să facă spectacole de autor în calitate de regizor, bucurân-du-se de succesele echipei sale. În prezent, regizorul montează la Sfântu-Gheorghe spectacolul „Some girl(s)“, după piesa aceluiaşi Neil LaBute.

„Weekend Adevărul“: În „Shaking Shakespeare“, de ce aţi mizat pe un spectacol în care textul lui Shakespeare contează mai puţin?

Radu-Alexandru  Nica: Doream iniţial să fac un Shakespeare fără text sau doar cu câteva replici-cheie, foarte recognoscibile, un concept care ar fi putut funcţiona foarte bine. Am vrut la început să fac un spectacol de mişcare. Ideea era mult mai radicală: să abordez pe mişcare scene celebre ale lui Shakespeare. Bunăoară, monologul „A fi sau a nu fi“ sau monologul final al lui Prospero să fie interpretate în câte cinci-şapte minute de mişcare cu o echipă de zece oameni, care să fie mereu activi într-un fel sau altul, iar firul roşu narativ să nu conteze atât de mult ca în spectacolul rezultat. Cred şi acum într-un astfel de spectacol complementar lui „Shaking Shakespeare“. Simt că ar putea fi mai novator, în măsura în care în ziua de azi inovaţia mai e posibilă.

Cum s-a transformat această idee lucrând cu dramaturgul Lia Bugnar, care a făcut o selecţie din scenele cheie ale pieselor lui Shakespeare?

Alături de un dramaturg ca Lia, accentul s-a mutat cumva inevitabil pe ideea de poveste. A simţit nevoia unui liant şi am considerat firesc faptul de a nu împinge omul într-o zonă în care nu se simte bine. Aşa că am văzut acest spectacol ca pe o continuare a lui „Hamlet“, pe care l-am montat la Sibiu, în care rezolvam scena actorilor fără venirea actorilor, ca o sesiune de psihodramă a celor de la Elsinore. Or, la baza acestui scenariu stă un soi de variantă expandată şi fictivă a scenei întâlnirii actorilor cu Hamlet.

imagine din spectacolul shaking sakespeare

V-aţi imaginat alături de scenograful Dragoş Buhagiar barca-scenă, în care actorii joacă la fel ca pe o corabie a nebunilor?

Mi-am închipuit un imens extratext la „Hamlet“ care, iată, a devenit spectacol: ce se întâmplă în seara în care prinţul se întâlneşte cu actorii. „Shaking Shakespeare“ funcţionează ca o continuitate, actorii participă la un fel de casting, jucând diferite scene din Shakespeare, un fel de „Best of Shakespeare“. Iniţial a existat ideea unui soi de căruţă a lui Thespis şi abia mai târziu, în urma unei discuţii prelungite cu Dragoş şi Lia (ţin minte că am petrecut câteva zile de răsfăţ la ei acasă când pregăteam spectacolul), am ajuns la ideea de corabie a nebunilor. Cred că Lia a fost cea care a formulat ideea, iar eu cu Dragoş am conştientizat imediat valoarea ei teatrală.

Scenele de sexualitate din „Shaking Shakespeare“ sunt destul de explicite. Poezia textelor nu a avut de suferit din cauza acestor accente?

Nu am încercat să-l redefinesc pe Shakespeare prin sexualitate (ar fi prea simplist, ba chiar vulgar), ne-am propus totuşi un spectacol foarte fizic, o contrapondere la limbajul foarte încărcat de poezie, de metaforă. Poate că s-a pierdut astfel ceva din poezia inefabilă a textului, însă i-am dat concreteţe, i-am dat carnalitate, i-am dat instinct. Scenele de sexualitate sunt cu mai puţine echivocuri decât probabil şi-ar fi permis Shakespeare însuşi, deşi lucrurile nu erau atât de fără perdea la Globe. Majoritatea publicului din vremea aceea (n.r. – secolele al XVI-lea şi al XVII-lea) era vulgul simplu, care reacţiona extrem de viu şi zgomotos la aceste aluzii.

Nevoia de poveste care emoţionează

Aţi lucrat la Teatrul German din Timişoara, în 2005, spectacolul „Chip de foc“, de Marius von Mayenburg, un dramaturg contemporan nonconformist. Cum au receptat actorii acum propunerea unui titlu clasic?

Ei, nici Shakespeare, în substanţa lui intimă, nu e deloc conformist. Dimpotrivă. Da, cunosc actorii de aici de ceva vreme, de vreo 8 ani. „Chip de foc“ cred că a fost al treilea spectacol din cariera mea (între timp am peste 20 la activ). Prin 2006 am avut un lung turneu cu el în câteva oraşe din Germania şi am avut un mare succes. Aşadar, cred că au privit cu destulă încredere propunerea şi s-au lăsat provocaţi.

Actorii teatrului nostru nu sunt nişte fricoşi orgolioşi, preocupaţi de prezervarea unei imagini, ci sunt naturi curioase, extrem de disponibile, de deschise la riscuri artistice. E drept şi că majoritatea dintre ei sunt la o vârstă care le permite mai uşor acest lucru, dar la Teatrul German nu numai tinerii sunt tineri şi în spirit.

În „CUPLUtoniu“, o dramă a cuplului jucată într-un bar, spectatorii sunt întrebaţi dacă au înţeles mesajul primei părţi a spectacolului. De ce această interogare?

Tot spectacolul, structural vorbind, e o interogare a ideii de teatralitate, în ce măsură mai funcţionează azi convenţia teatrală. Ca orice om de teatru, mi-am pus întrebarea dacă o ficţiune pe care o construiesc mai funcţionează ca tip de comunicare indirectă între oameni. În bar este un loc unde, spre deosebire de teatru, oamenii iau contact direct şi comunică fără intermediari. M-am interogat dacă într-un bar mai funcţionează tipul acesta de comunicare prin convenţie.

image

Care este concluzia acestei interpelări?

Răspunsul la care am ajuns e negativ, de aici interpelarea directă a publicului.Tipul acesta de ficţiune teatrală e din ce în ce mai puţin verosimil. Desigur că oamenii au nevoie în continuare de poveşti la care să se emoţioneze. Zona asta nu o să se epuizeze niciodată, dar asta e forma perfectă de iluzionare a publicului şi nu mai vreau să-i vând acestuia gogoşi. Mai ales că modul acesta de ficţionalizare a realităţii funcţionează în alte medii mult mai eficient decât în teatru – în politică sau în mass-media, bunăoară.

Cred că teatrului i-a rămas sarcina paradoxală de a îndeplini o funcţie care este neteatrală, anume să comunice direct, să fie o zonă a adevărului nemediat dintre oameni. Să fie o zonă de comunicare directă, pe care o regăsim din ce în ce mai puţin, chiar şi la nivel de familie şi de prieteni apropiaţi.

„Mă îndrept spre hiperrealism“

V-aţi născut la Sibiu, aţi fost regizor şapte ani la Teatrul „Radu Stanca“, înainte de a vă stabili în 2011 la Timişoara. Nostalgia Sibiului vă mai încearcă?

Nu, am mers mai departe. Nu înseamnă că nu sunt recunoscător întregului context de acolo, oamenilor, colegilor, aş minţi să spun că nu e aşa.

Dar Sibiul nu mai e casa mea. Timişoara e noua mea casă, vorba latinului: „Acolo unde ţi-e bine, acolo ţi-e patria“.

Sibiul a fost o etapă esenţială de formare pentru mine, plină de bucurii şi succese, dar viaţa merge mai departe. Deşi imediat după plecarea mea de-acolo mi s-au jucat mult mai rar producţiile sau chiar au fost scoase din repertoriu, recent am fost chemat să reiau nişte spectacole. Iar intrarea aceasta în normalitate mă bucură foarte mult.

Cum v-aţi raportat la convenţia teatrală pe parcursul dumneavoastră regizoral?

La început am fost interesat de o zonă ludică, de jocul cu convenţia teatrală, o zonă de extracţie post-brechtiană, de distanţare.
Făceam totul cu instrumentele pe faţă: dacă era o împuşcătură, apărea şi regizorul tehnic pe scenă care arăta cum se face împuşcătura. Încercam să mă joc cu iluzia teatrală şi să-i speculez potenţa comică, lucru care la noi, în România, nu se prea întâmplase până atunci. Apoi m-a interesat un teatru fizic, de mişcare, al trăirilor extreme şi al implicării, un teatru de extracţie neoexpresionistă germană. Adică tot convenţie teatrală, până la urmă. În ultima vreme simt că mă îndrept spre hiperrealism.

În ce sens v-aţi simplificat mijloacele teatrale în spectacolele care au urmat?

Acum mă interesează eliberarea de mijloacele teatrale, o deteatralizare a mijloacelor, deşi acest lucru l-am teoretizat cu mult timp înainte, prin 2005. Dar abia acum încep să-l pun cu consecvenţă în practică.
Nu mă mai interesează un ritm foarte alert al spectacolului, nu mă mai interesează cut-urile abrupte, tăieturile acelea filmice cu care am lucrat pentru a surprinde spectatorul. Merg pe momente mai lungi, în care se întâmplă, fizic, mai puţin.

Mă interesează tot mai mult să pun în valoare oamenii cu care lucrez, nu să mă arăt eu ca regizor în producţia pe care o regizez. Vreau să cred că este o etapă de maturizare, nu de oboseală spirituală. Sunt, în tot cazul, într-o fază mai puţin narcisistă a creaţiei mele.

Vă alegeţi textele pe care le montaţi şi în funcţie de experienţele dumneavoastră personale?

Absolut. Nu sunt adeptul exhibării nesimţite a frustrărilor şi a obsesiilor mele, însă mi se pare o chestiune de bun-simţ să arăt ceea ce mă preocupă cu adevărat în spectacolele mele.
Numai aşa poţi să fii autentic. Nu cred că are rost să faci un spectacol, dacă acesta nu e un mijloc de a căuta nişte soluţii pentru problemele tale  reale, foarte personale şi care te dor.

Poate vindeca teatrul rănile personale?

Nu ştiu dacă teatrul te vindecă, uneori râcâie mai tare nişte răni şi e periculos, uneori dezinfectează puţin. Depinde. Dar este un bun prilej de a te confrunta cu propriile probleme.

E un mod în care îţi potenţezi experienţa de viaţă şi devine astfel, evident, un bun vehicol de autocunoaştere. Nu ştiu dacă teatrul este modul suprem de cunoaştere de sine, dar, în orice caz, el catalizează nişte reacţii chimice în tine. Contează însă foarte mult cum gestionezi experienţa asta.

Nu ştiu în ce măsură pot echilibra cele trei joburi pe care le am

radu alexandru nica

Câţi spectatori de etnie germană mai există în Timişoara?

După cum ştim, datele ultimului referendum întârzie să apară. E ridicol că în epoca digitală cineva se chinuieşte atâta timp să centralizeze datele astea. La ultimul referendum existau în Timişoara circa 7500 de şvabi. Acum estimez că mai sunt sub 5000.

Populaţia care a mai rămas e majoritar vârstnică, scade destul de repede şi de dramatic. Noi practic supravieţuim prin calitatea producţiilor noastre, dar şi din cauza notorietăţii culturii şi limbii germane în rândul populaţiei majoritare din Timişoara.

Prin ce se diferenţiază atitudinea actorilor de la Teatrul German din Timişoara faţă de colegii lor români, de la teatrele din ţară?

E foarte greu să generalizezi, dar ca senzaţie pur subiectivă am impresia că nu există atâta duşmănie ca în alte teatre, nu prea am întâlnit ceva de genul: „Tu mi-ai luat mie rolul şi de-aia vreau să te fac praf“. Există un fel de disciplină foarte concentrată pe lucru, un tip de concurenţă pozitivă şi stimulativă. Contează foarte mult şi contextul în care sunt puşi actorii, care desigur că sunt motivaţi dacă lucrează cu regizori de calitate. Dacă le oferi texte provocatoare, regizori, scenografi, coregrafi, compozitori de marcă, e firesc ca actorii să dea tot ce au mai bun.

Kordonsky montează "Pescăruşul" la Timişoara

Sunteţi director adjunct artistic la Teatrul German din Timişoara. În ce mod vă afectează sarcinile manageriale energia regizorală?

Pe foarte mulţi regizori directoratul le afectează serios activitatea artistică. Majoritatea oamenilor nu sunt în stare să facă un singur lucru bine în viaţă, darmite două sau mai multe. Sunt destule exemple de directori buni şi foarte buni în ţară cărora, după ce au devenit directori, le-a scăzut vâna creatoare. E un risc foarte mare şi de aceea am temerile mele.

Nu ştiu în ce măsură pot echilibra cele trei joburi pe care le am: de director artistic la Timişoara, de profesor la facultatea din Cluj şi de regizor în ţară şi aievea. Dacă între toate acestea ar mai fi loc şi de viaţă personală, nu ar strica, dar e destul de dificil să le înghesui pe toate în 24 de ore. Vom vedea ce aduce viitorul.

Formaţi o conducere bicefală la Teatrul German de Stat din Timişoara, alături de directorul general Lucian Vărşăndan. Cât de bine funcţionează colaborarea aceasta?

image

Pentru că suntem aproape de Viena şi Budapesta, experimentăm în teatru ceea ce s-a încercat cândva în politică. Ca să ducem gluma mai departe, sper ca acestă formulă să fie însă şi mai durabilă şi mai de succes. Cred că s-a pornit de la premisa sănătoasă că întotdeauna două capete sunt mai inteligente decât unul singur. La Teatrul German suntem însă o întreagă echipă de capete profesioniste, o echipă bine sudată, în cadrul căreia se discută mult, uneori şi în contradictoriu, dar mereu constructiv. De ceva vreme încoace, mai ales de când a preluat  Lucian  Vărşăndan (foto) conducerea, dar şi dinainte, s-a încercat constant şi cu consecvenţă creşterea nivelului artistic al teatrului şi, n-o spun doar eu, cred că s-a ajuns la un nivel mai mult decât onorabil. Să sperăm că lucrurile vor evolua şi mai mult. La nivel de parteneriate internaţionale mai sunt foarte multe de făcut, nu ne putem plânge de lipsă de idei. Totul e să reuşim să avem şi acoperirea financiară necesară acestui deziderat. Nu trebuie uitat că avem o minoritate de deservit – cea germană - însă această minoritate este atât de puţin numeroasă, că nu ne rămâne decât să devenim un autentic teatru european, orice va fi însemnând acest lucru. Cred că acesta e singura şansă de a exista pe termen lung a acestui teatru.

Ce spectacole se vor monta la Timişoara, la Teatrul German, în perioada următoare?

Yuri Kordonsky a început de curând lucrul la „Pescăruşul“, în scenografia lui Dragoş Buhagiar. Premiera va fi 9 martie la Teatrul German de Stat din Timişoara.

De asemenea, Alexandru Dabija va lucra tot cu Dragoş Buhagiar la un proiect care îi va urma „Pescăruşului“. Despre restul proiectelor pot spune doar că suntem în fază destul de avansată de lucru, dar pentru că trăim în România se pot întâmpla oricând lucruri „spectaculoase“.

De la Sibiu la Timişoara

 Numele:
Radu-Alexandru Nica

 Data şi locul naşterii:
14 martie 1979, la Sibiu

 Starea civilă: Divorţat

 Studiile şi spectacolele: În perioada 2001-2003 a studiat Teatrologia la Ludwig-Maximiliams-Universität din München şi Regia la Academia de Teatru „August Everding“ din acelaşi oraş. 

 În 2006 a absolvit studiile masterale la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj.

 Din 2011 e doctor în teatru, iar din 2012 e lector la Catedra de Regie din Cluj-Napoca.

 Dintre numeroasele sale spectacole realizate la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu menţionăm: „Nora“, „Vremea dragostei, vremea morţii“, „Balul“, „Hamlet“ „Breaking the waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess“.

 Din 2011 este director-adjunct al Teatrului German de Stat din Timişoara.  Printre spectacolele montate aici se numără „Chip de foc“, „Shaking Shakespeare “ şi „CUPLUtoniu“.

lLocuieşte: în Timişoara

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite