INTERVIU Actriţa Deborah Feldman: „Teatrul este pentru mine o terapie“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Deborah are privirea pătrunzătoare a Fridei Kahlo şi zâmbetul lui Audrey Hepburn FOTO Arhivă personală
Deborah are privirea pătrunzătoare a Fridei Kahlo şi zâmbetul lui Audrey Hepburn FOTO Arhivă personală

Deborah Feldman (21 de ani) a primit de două ori premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal pentru interpretarea Biancăi din spectacolul „Pisica verde“. Ea ne povesteşte însă cum aceste premii au dus-o de la extaz la dezamăgire

Am văzut spectacolul „Pisica Verde“ şi am vrut s-o cunosc pe actriţa, dar şi pe omul Deborah. A intrat zâmbind în grădina boemă pe care am ales-o ca loc de întâlnire. O fată simplă, frumoasă, cu sprâncene groase ca ale actriţei Audrey Hepburn şi care te binedispune de la prima privire.Îşi comandă o limonadă, îşi trage sufletul şi îmi spune râzând că este pregătită de poveşti. A copilărit în culise şi pe platourile de filmare, fiind fata regizoarei şi actriţei Liana Ceterchi şi a scenaristului şi regizorului Radu F. Alexandru. Drumul ei în teatru nu a fost însă unul lin şi lipsit de obstacole: printre altele, s-a certat mult cu tatăl până a primit binecuvântarea de a urma calea artei. Spune că nu face actoria ca pe o meserie, ci ca pe o terapie. Spectacolul „Pisica verde“ i-a adus multă bucurie, fiind premiată atât de Gala UNATC. cât şi la Serile Teatrului Studenţesc. Tot cu acest spectacol va merge şi la Gala Hop (Costineşti 4-8 septembrie).

„Weekend Adevărul“: Pentru rolul Biancăi din spectacolul „Pisica verde“ ai câştigat de două ori premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal. Practic este rezultatul materializat al celor trei ani de muncă şi studiu. Cum l-ai primit?

Deborah Feldman: Premiul din cadrul Serilor Teatrului Studenţesc a fost primul premiu din viaţa mea, nici la şcoală nu luam premiu, tot timpul luam menţiune. În Gala Absolvenţilor UNATC, m-a bucurat premiul în sine, pentru că în juriu au fost oameni pe care îi respect foarte mult şi a căror fericire contează pentru mine, ca actriţă, foarte mult. Satisfacţia mea nu fost însă completă, pentru că în general tinerilor actori le vine foarte greu să se bucure şi pentru ceilalţi şi simţeam că voi avea un preţ mare de plătit pentru premiul ăsta. Au fost oameni apropiaţi care nu mi-au spus nimic, aşa zişi prieteni care nici măcar nu m-au felicitat. 

   

Cât ai investit în spectacolul „Pisica Verde“? Pentru că pe lângă repetiţiile zilnice cu regizorul şi colegii, sunt sigură că ai avut nevoie şi de momente în care să fii singură cu personajul tău.

Repetiţiile au durat toată vara trecută, au fost aproape trei luni de căutări, de încercări. Ce mi-a plăcut la rolul ăsta este că m-a obligat să mă întorc la o Deborah de liceu de care uitasem. Nici nu realizam că am pierdut legătura, că m-am maturizat şi văd lucrurile altfel acum. Şi asta am simţit-o cel mai tare la un spectacol la care mi-au făcut o surpriză prietenele mele din liceu. Când s-a aprins lumina şi le-am văzut în primul rând, a fost aşa o senzaţie ciudată, aveam impresia că m-am întors în timp, că eu sunt chiar Bianca şi de fapt lucrurile se întâmplă chiar în timp ce povestesc. Atunci mi-am dat seama că rolul ăsta mă atinge şi din cauza asta am reuşit să cuplez atât de bine cu Bianca. Era o perioadă dragă mie şi era un loc unde mi-ar fi plăcut să mă întorc în timp.

   

Povesteşte-mi despre copilăria ta. Ai fost copilul rebel sau mai degrabă copilul sensibil?

Am avut perioade, când eram mai mică eram uşor de atins. Mă găseam deseori în mici conflicte pentru că aveam tendinţa de a lua apărarea celor asupriţi. Îmi amintesc că prin generală am devenit copilul rebel, în adevăratul sens al cuvântului, am avut chiar şi nota scăzută la purtare. (Râde)

Cum aşa?

M-am răţoit la doamna director, dar cu trecerea timpului a devenit o chestie de mândrie, nu făcusem nimic rău şi consideram că îmi afirm cumva personalitatea. În timp m-am domolit şi am realizat că este mai bine să treci cu vederea anumite lucruri.

   

Ai un nume atipic pentru România. Care-i povestea lui?

Nu are o poveste în spate. Părinţii mei sunt evrei, eu româncă. A fost inspiraţia alor mei, nu are o semnificaţie anume.

deborah feldman

„Teatrul, ca viitor al Deborei, un subiect tabu“

Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că teatrul este pentru tine? A fost un spectacol, un fragment, o întâmplare?

De mică am stat prin culise, am fost la repetiţii, filmări. Ştiam cum se învârt lucrurile în lumea artei, în familia mea se vorbea şi se vorbeşte tot timpul despre teatru, film, actori. Cu toate astea, teatrul, ca viitor al Deborei, era un subiect tabu, fructul interzis, nici nu se punea problema să dau la Actorie. 

Mi-a luat foarte mult să mă decid, nu mi-era foarte clar în ce direcţie vreau să merg. Asta până într-o zi, când m-am întâlnit cu doi foşti colegi, Anghel Damian şi Cristi Bota. Amândoi vorbeau cu patos cum se pregătesc pentru admiterea la actorie, eu eram melancolică şi atunci m-au întrebat: „Păi cum, tu nu dai la actorie? Nu se poate. Nu există. Te iroseşti. Trebuie. Trebuie“. În acel moment s-a instalat în mine sentimentul cum că am o datorie să urmez calea asta. 

Spuneai că teatrul era un subiect tabu în familia ta. Cum au reacţionat ai tăi când le-ai spus că vrei să urmezi drumul actoriei?

Mama m-a susţinut, mi-a spus să fac exact ce simt, cu tata a fost mai greu. Tata îmi spunea „Nu, tu te faci medic sau avocat“. Iniţial, am încercat să-i primesc aprobarea, dar discursul meu, trecând de faza „îmi dai voie“, era mai mult informativ. De fapt, îl informam că dau la actorie şi că trebuie să se obişnuiască cu ideea cât mai repede. A urmat o vară de certuri, mi-a interzis vehement. Mai târziu, am adoptat metoda „hai să ne împăcăm cu idea şi hai să fim prieteni oricum“. După primul examen din anul I, după ce m-a văzut pentru prima dată pe aşa zisa scenă din sala 306, s-a liniştit. 

Nu fac teatru pentru că simt că asta este vocaţia mea. Fac asta pentru că vreau să mă cunosc pe mine, vreau să aflu nişte lucruri despre mine.

De ce crezi că tatăl tău a reacţionat aşa?

Ştiind cum se practică, de fapt, meseria asta în ţară, în mod cert tata voia să mă protejeze de lucruri pe care le-am descoperit în ăştia trei ani şi de care m-am lovit chiar foarte devreme. Eram conştientă că am un preţ de plătit, dar în acelaşi timp nu puteam eu faţă de mine să nu fac asta. 

Nu fac teatru pentru că simt că asta este vocaţia mea. Fac asta pentru că vreau să mă cunosc pe mine, vreau să aflu nişte lucruri despre mine.Teatru este pentru mine un fel de terapie. 

   

Ce au însemnat pentru tine anii de studenţie, de formare? Ce ai descoperit? Ce ai învăţat?

Anii ăştia de studenţie au fost destul de plini pentru că fiind studentă şi la Arhitectură şi la Actorie a fost ca un maraton. Mă trezeam dimineaţa la şapte şi ajungeam acasă seara, la miezul nopţii. În fiecare zi alergam dintr-o parte în alta, era un stres teribil. Fiind şi un soi de perfecţionistă, nu-mi permiteam să fac nimic la jumătate de măsură. Chiar dacă timpul era înjumătăţit, lucrurile trebuiau să iasă la fel de bine. În clipa în care ai foarte multe lucruri de făcut, ai mult mai mult timp decât în clipa în care nu ai nimic de făcut. Ziua în care ai două facultăţi, fotografia drept pasiune şi mai vrei să păstrezi şi câteva relaţii bune cu oameni care îţi sunt dragi, cele 24 de ore sunt suficiente.Norocul meu a fost că în ambele părţi am avut parte de oameni buni, care m-au susţinut, au crezut în mine şi li s-a părut că de fapt căutarea asta a mea este obligatorie pentru orice tânăr. Nu mi-au pus piedici datorită faptului că li se părea şi lor mai important să te descoperi decât să-ţi faci numărul de prezenţe. În acelaşi timp am avut şi oameni care m-au taxat pentru fiecare greşeală. În anii de Actorie nu am învăţat decât că nu trebuie să am aşteptări. 

Mentorii, colegii, spectacolele şi-au pus amprenta?

Categoric.Cred că aveam o naivitate aferentă vârstei şi speranţa că poate contează mai mult ce fel de om eşti, cât eşti de talentat, cât eşti de muncitor. Idealizam, mă gândeam de fapt că artiştii sunt aşezaţi undeva în absolut, aveam senzaţia că sunt capabili să vadă calitatea omului  trecând cu vederea propriile afinităţi şi am avut dezamăgirea să descopăr oameni de mai proastă calitate la Actorie decât la Arhitectură. Oameni mai puţini interesaţi de artă şi de ce mi se părea mie că înseamnă Actorie. Am ajuns la concluzia că în majoritatea cazurilor este o chestie de orgoliu. Este destul de trist să descoperi că oameni cu care crezi că eşti pe aceeaşi lungime de undă, oameni cu care îţi închipui că ai aşteptări comune de la meseria asta sunt, de fapt, total diferiţi, poartă măşti. Este de-a dreptul trist şi îmi lasă un gust amar. 

Ai avut şi oameni care te-au surprins plăcut. Care sunt aceştia?

Am avut întâlniri destul de interesante. Cea mai importantă, fără doar şi poate, este cea pe care am avut-o cu domnul AdrianTitieni. A fost sprijinul meu şi a crezut în mine de la bun început. De fiecare data mi-a dat credit fără să stea o clipă pe gânduri şi căruia nu trebuia să-i dovedesc nimic în prealabil. De câte ori a fost nevoie, m-a susţinut. Poate cea mai frumoasă amintire din facultate, a fost întâlnirea cu domnul regizor Cristi Juncu, vara trecută, când repetam pentru „Pisica verde“. El mi-a dat speranţa că şi în meseria asta există oameni de calitate, oameni calzi şi prietenoşi. A fost şi prima întâlnire cu un regizor şi a fost incredibil. Încrederea, susţinerea, căldura. Cred că asta nu înţeleg mulţi dintre cei care practică meseria asta şi mulţi dintre cei care se consideră profesori, că e foarte greu să modelezi un viitor actor dacă nu-i dai încredere, dacă nu-i dai de la început credit. 

deborah feldman

„Am simţit că nu e locul meu în lumea asta“

Vorbeam acum ceva timp cu o actriţă cu ceva mai multă experienţă şi-mi spunea că teatrul nu acceptă trădare, că trebuie să te dedici trup şi suflet. Tu te împarţi între două facultăţi, între vizual şi emoţional.

Da, cred că în definiţia unora sunt ce s-ar numi o trădătoare. Dar mai cred că singurul moment în care sunt complet sinceră, fără ascunzişuri, este acela când sunt pe scenă. Atunci sunt probabil cea mai sinceră, şi eu cu mine şi faţă de spectatorii mei. În rest, într-adevăr, sunt o trădătoare (râde). Asta sunt. Eu nu spun că vreau să fiu actriţă. Eu spun că vreau să fac ceva cu amândouă meseriile, să le combin, să văd unde mă duce viaţa cu aceste două şcoli, să văd ce iese din mine. Poate că nu am să fiu nici actriţă, poate nici architect, dar cred că este de datoria mea să fac ce-mi place, ce mă pasionează. Poate o să renunţ la una, poate le fac pe amândouă sau niciuna, nu ştiu.

Am avut momente în care m-am îndoit şi în continuare mă îndoiesc că poţi să faci această meserie fără o piele foarte tare.

Ai simţit vreodată că poate nu e locul tău pe scenă? Că poate ar fi mai bine să renunţi? 

Da, nu neapărat că nu ar fi locul meu pe scenă, cât că nu e locul meu în lumea asta. Am simţit că nu am pielea suficient de tare pentru a rezista într-un mediu în care trebuie să duc o continuă bătălie ca să-mi fie bine. Simţeam nevoia să fiu într-un mediu în care să mă pot sprijini şi pe alţii, să putem creşte împreună şi, mai important, să mă pot încrede în oamenii din jur. Am avut momente în care m-am îndoit şi în continuare mă îndoiesc că poţi să faci această meserie fără o piele foarte tare. Am avut un proiect la care am lucrat şi ştiu că nu era repetiţie după care să nu plec acasă terminată din punct de vedere moral. Adevărul ăsta e, oamenii din meseria asta se transformă cu timpul în diverse specimene.

Cum ai reuşit să depăşeşti acele momente? Sau încă nu te-ai vindecat de acest gând?

Odată cu ieşirea la public şi odată cu o confirmare a muncii mele, independentă de relaţiile pe care le aveam cu cei din echipă. Reacţiile publicului au fost suficiente ca să mă liniştească. Cred că cea mai importantă calitate pe care trebuie să o aibă un actor este să fie capabil să găsească în interiorul lui o motivaţie suficient de puternică astfel încât să continue de fiecare dată, chiar dacă simte că ar vrea să fugă. Dacă aştepţi o confirmare din exterior şi dacă asta este busola ta, exteriorul, nu ai nicio şansă. De ce? Pentru că de multe ori în România sunt apreciate falsele valori sau poţi să fii foarte bun şi să nu se dea doi bani pe tine. Ca actor eşti în mâna regizorului şi dacă relaţia ta cu regizorul nu este excelentă este foarte greu ca ambii să se detaşeze. Normal ar fi ca regizorul să aibă o atitudine de tipul: „uite noi ne certăm în pauze, dar când îţi dau indicaţiile eu te respect ca actor şi te tratez ca atare“. Nu se practică asta, de cele mai multe ori.

„Pisica Verde îţi rămâne în minte, în suflet, te bântuie“

Care este rolul cel mai apropiat de sufletul tău? Care te reprezintă cel mai bine?

Inevitabil a trebuit să le aduc pe toate suficient de aproape de sufletul meu ca să le pot face aşa cum trebuie, aşa cum cred eu că este bine. Şi Bianca, din „Pisica Verde“ şi rolul din „Clasa Noastră“, Raselka, o evreică tânără, care trece prin întreaga istorie a antisemitismului. Ambele roluri au fost aproape de mine, unele m-au costat mai tare, pe altele le-am făcut mai mult cerebral decât plătind cu sufletul.

deborah feldman

Actriţa Deborah Feldman, în spectacolul „Pisica verde“ FOTO Cosmin Ardeleanu

Declarai de curând că vrei să ajungeţi cu „Pisica“ până la capătul lumii. De ce? Ce înseamnă Pisica pentru tine?

Mi-e cel mai drag proiect, este bucuria şi mândria noastră. Poate pentru că a fost o întâlnire atât de bună şi de caldă cu Cristi Juncu şi cu Cosmin Ardeleanu, scenograful, poate pentru că am crescut împreună cu acest proiect. Toate tablourile din decor sunt pictate de noi, toate ideile sunt ale noastre, ale tuturor, este copilul nostru. Şi mai cred că este un spectacol care are şanse să fie apreciat de oameni de toate vârstele, de la puştii de liceu care au râs în hohote până la adulţi, oameni în vârstă care realizează de la început ce se întâmplă şi ce urmează să se întâmple. Mi se pare că este foarte bine scris. Pentru copii este haios, amuzant, la primul nivel este o comedie. În schimb, pentru oameni maturi care reuşesc să pătrundă şi să realizeze grozăvia şi ce se întâmplă cu aceşti tineri este oglinda realităţii zilelor noastre. Mi se pare că este foarte actual, foarte sensibil scris şi cred că este un spectacol care ar putea foarte bine să stea pe orice scenă, pentru orice fel de public. Am avut reacţii şi aprecieri de la oameni din toate domeniile şi de toate vârstele.

Criticile şi-au făcut loc?

Bineînţeles. În primele spectacole am primit critici de la oameni de teatru care aveau diverse ipoteze, diverse feluri de a privi lucrurile. Asta este frumos, nu e un text care te lasă indiferent. Chit că eşti sau nu în domeniu, după ce vezi spectacolul îţi rămâne în minte, te bântuie.

   

Ce te-a impresionat la scenariu?

Candoarea acestor copii şi inocenţa, naivitatea, simplitatea. Poate este mult spus, dar vorbele acestor copii surprind atât de bine esenţa vieţii. Replica Biancăi de la sfârşit „Înainte să mori, trăieşti“, pe cât e de simplă pe atât este de cuprinzătoare. Copiii ăştia nu-şi dau seama de fapt cum vieţile lor pot să atingă, să impresioneze. Robert, care are mai multe personalităţi, într-un final se dezgoleşte complet şi în faţa unei asemenea tragedii se simte obligat să fie sincer el cu el şi el faţă de public, dar şi cu toţi ceilalţi care sunt martorii tragediei.

   

Unele roluri m-au costat mai tare, pe altele le-am făcut mai mult cerebral decât plătind cu sufletul

Lăsând la o parte munca, oamenii îşi fac planuri de vacanţă, tu?

Vacanţa mea s-a terminat deja. M-am întors din Veneţia, am fost patru zile la Bienala de Artă. Mi-am reîncărcat bateriile şi am fost foarte încântată de ce am văzut acolo.

   

Ştiu că nu-ţi faci planuri pe termen lung, dar cele pe termen scurt care ar fi?

Am obţinut o bursă şi în septembrie o să plec la Paris pentru un an, sunt implicată în două proiecte de lungmetraj, unul a apărut de curând, „Puzzle“ şi unul care este în plină producţie.

Pe de-o parte aş vrea să găsesc un drum, să zic „ăsta e şi acuma nu fac decât să trag tare, să merg până la capăt“. Pe de altă parte, nu caut momentul ăsta, cred că cele mai valoroasă sunt căutarea şi lucrurile pe care le trăieşti şi care ţi se întâmplă până ajungi să-ţi dai seama ce vrei cu adevărat. 

DEBORAH FELDMAN

CV

Bursieră la Paris

Numele: Deborah Feldman

Data şi locul naşterii: 12 septembrie 1991, Bucureşti

Starea civilă: necăsătorită

Studiile şi cariera: A urmat cursurile Colegiului „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti

În 2013 a absolvit cursurile Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“, specializarea „Arta Actorului“, avându-l ca profesor coordonator pe Adrian Titieni

În prezent este studentă la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ şi anul acesta a primit o bursă la Paris, unde va studia pentru un an la Universitatea „La Vilette“

A jucat în două lungmetraje: „Puzzle“, care a avut premiera în acest an, cu regizor Andrei Zincă, şi „Şarada“, regia lui Şerban Marinescu

A participat la workshopurile lui Andrei Şerban, Alexandru Mâzgăreanu şi Mihaela Sârbu

A primit atât în cadrul Serilor Teatrului Studenţesc 2013, cât şi la Gala Absolvenţilor UNATC 2013, premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal pentru interpretarea Biancăi din spectacolul „Pisica verde“

Locuieşte în: Bucureşti

   

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite