"Nu prea stiu sa ma bucur de succese"

E departe de ceea ce se numeste, de regula, "vedeta". E, mai degraba, o anti-vedeta. Nu se straduieste "sa faca frumos" in fata camerei, doar pentru ca asta l-ar transforma intr-un personaj mai

E departe de ceea ce se numeste, de regula, "vedeta". E, mai degraba, o anti-vedeta. Nu se straduieste "sa faca frumos" in fata camerei, doar pentru ca asta l-ar transforma intr-un personaj mai simpatic; nu se inghesuie la reuniunile mondene, care ii starnesc, cel mult, rasul; se incapataneaza sa-si urmeze visele, chiar daca prin asta se afla impotriva curentului. Tudor Chirila poate fi asociat, el insusi, cu ideea de curent. Cel din ocean, cald sau rece, in functie de emotiile care il strabat, dupa cum la fel de bine i se potriveste si curentul electric, care face sa se aprinda beculetele celor din jur ori sa-i treaca vreun fior. Ce il infioara pe el? "Plang cand ascult Mozart", vine marturisirea neasteptata. "Plang la filme... Daca vad "Once Upon a Time in America", mereu plang. L-am vazut de vreo 250 de ori si stiu toate replicile. Are si o muzica senzationala, a lui Ennio Morricone, care ajuta enorm. Cand e vorba de lucruri obisnuite nu plang, poate la inmormantari, daca un cor canta bine, bocesc si eu. Plang la maretie". Daca maretia este ceea ce ii aduce lacrimi, ceea ce il amuza e la capatul opus: derizoriul. "Strada, traficul, citadinul, ridicolul, tampeniile ma fac sa zambesc. Dar, de fapt, sunt ocupat sa-i fac pe altii sa rada, am senzatia ca, atunci cand intalnesc pe cineva, trebuie sa-l fac sa rada. Ma preocupa mai mult asta, decat propriul meu zambet". Ar parea ca are tot ce isi poate dori un artist: succes, ca actor si ca solist al unei formatii iubite (Vama Veche este una dintre cele mai populare trupe de la noi). Cu toate astea, Tudor este un om mai degraba trist. "Nu-ti ascund ca nu cred ca e vreo smecherie sa faci ceva in tara asta. Drumul pana la un act artistic bine facut, care sa te implineasca, este atat de lung, incat risti ca in seara premierei sa ajungi secatuit. Pe de alta parte, nimeni nu pare sa se bucure de succesul cuiva. Nici cei din bransa, nici publicul, care consuma, dar nu asimileaza. Asta e o mare tristete a mea: te zbati sa scoti un disc ca "Am sa ma intorc barbat" sau sa faci un rol bun, iar lumea te stie mai curand fiindca ai aparut intr-o emisiune sau te-au dat o data la stiri". Intr-o astfel de lume, nu de putine ori a simtit ca nu mai are puterea sa continue. "Mi s-a intamplat asta chiar recent. Am senzatia asta atunci cand lucrurile devin dificile. Eu nu am "darul" de a le complica, dar traim intr-o lume care le complica foarte mult. Cand drumul e greu, sunt tentat s-o las balta. Totusi, in felul meu, sunt un luptator - desi lenes - si uit de probleme. Daca apare soarele a doua zi, imi zic "Cum sa renunt, ce-o fi fost in capul meu?" O iau de la inceput. Eu am structura copilului care se uita la o masina frumoasa si, daca vede un fluture, uita brusc ca are in fata o masina. Gandurile negre nu se aduna in mine. Dar sigur ca, de multe ori, am sentimentul ca nu se mai poate si trebuie sa ma opresc. Aici intervine un alt mare defect al meu: nu stiu sa iau pauze. Sunt momente in care trebuie sa te ocupi si de planul personal. Eu, in afara faptului ca nu vreau sa vorbesc despre viata personala, nici n-o prea am. Cred ca un om trebuie sa stie sa se opreasca si sa se bucure de succese. Eu nu prea stiu sa ma bucur de ele. Pana la urma, si din succese te hranesti, pentru a putea merge mai departe". Drumul inainte, de prea putin ori drept si pietruit, presupune si renuntari. Pentru ce merita sa te sacrifici? "Pentru familie. Asta o spune un om care nu are familie, dar ai carui parinti s-au sacrificat pentru el. Acest sacrificiu nu vine pentru a obtine cine stie ce satisfactii, ci din instinct si din iubire".