Adevarul.ro

În volumul care va apărea la Editura Polirom, Aurora Liiceanu priveşte „Prin perdea“ la propria viaţă. Cazul „Meditaţia transcendentală“, poveşti despre relaţia cu fiul său şi însemnări despre meseria de psiholog sunt doar câteva dintre punctele asupra cărora se opreşte.

Pentru cititorul care deschide cartea Aurorei Liiceanu, avid de detalii picante sau de instantanee din culisele căsniciei sale cu Gabriel Liiceanu, cartea „Prin perdea“, ce urmează să apară în Colecţia „Egografii“, este un duş rece.

Cele peste trei sute de pagini, dense şi impregnate cu referinţe care pun cap la cap un soi de enciclopedie pesonală, sunt construite cu maximă discreţie şi tact, în jurul altor teme esenţiale. Prefaţat de Zoe Petre, volumul de memorii este împărţit în trei nuclee: „«Micuţisme» şi micuţi“, „Învăţături şi învăţători“, respectiv „Gânduri despre meserie“.

Astfel, experienţa maternităţii, fantoma „Meditaţiei transcendentale“ şi profesia psihologiei aproape că devin personaje-n toată regula, traversând cele mai multe dintre capitolele cărţii.

Fiul din spatele rândurilor

Dacă amintirile despre fostul său soţ sunt extrem de rare, acesta fiind mai degrabă un mare absent, Aurora Liiceanu scrie adesea despre fiul său.

De la primele momente de după naştere, cu tot cu vaga părere de rău că nu este fată, ci băiat, până la căsătoria timpurie a acestuia, Ştefan Liiceanu este o prezenţă latentă în rândurile cărţii.

Amintirile prin care sunt reconstruite episoadele (auto)biografice sunt în egală măsură respectate: fie că e vorba despre scene aparent banale, candide, de întâmplări amuzante sau de ingratele dificultăţi materiale ori de reflecţii pe marginea unor probleme abstracte, Aurora Liiceanu le face loc tuturor.

Rezultatul: o imagine credibilă, adânc umană, a cărei „carne“ se hrăneşte deopotrivă din raţionamente alambicate şi amintiri fragmentare.

„Am tricotat rochii şi am cusut rochii“

„Am făcut rochii ca să câştig bani. Am tricotat rochii şi am cusut rochii. Îmi plăcea, iar buna mea prietenă din Grecia îmi trimitea pasmanterie, funde, încuietori, agrafe, panglici, nasturi şi tot ce şi-ar fi dorit o adevărată croitoreasă.

Banii de pe rochii şi ajutorul ei, lucrurile trimise mi-au permis, fără să cer sau să împrumut bani de la nimeni, să plătesc ore de germană fiului meu de cinci ani, mai târziu ore de franceză, să-i cumpăr chitară clasică şi chitară electrică, să-i plătesc ore de japoneză, de chitară, tabere la schi şi chiar un computer, la o vârstă tocmai bună, la unsprezece ani, un Commodore pe care l-a iubit mult.

Computerul la acea vreme costa cât un Trabant pe piaţa obişnuită, adică la mâna a doua, nu nou însă şi nici la un preţ mai mic, şi care numai cei cu pile îl puteau cumpăra. Puţini copii aveau computer atunci. Fiul meu, când încă nu era şcolar, mergea într-o tabără particulară la schi.

Este greu să-ţi imaginezi o tabără particulară în plin comunism. Şi totuşi aşa era. Plăteam bani şi copiii, nu mulţi şi nu ai oricui, mergeau la schi. Soţia antrenorului era fiica unui nomenclaturist academic. Adică era profesor la Facultatea de Filosofie şi avusese o funcţie importantă în cultură“, îşi aminteşte Aurora Liiceanu în acest volum.

 „A trăi din cap“ şi „a trăi din mâini“

Pentru Aurora Liiceanu, „Afacerea Meditaţia Transcendentală“ a însemnat o „trambulină” care a aruncat-o de la cariera de cercetător ştiinţific, la fabrica de textile „Suveica“: „Când m-am dus să caut fabrica, am confundat «Suveica» cu «Stela», erau aproape. (...)

La fabrică, am intrat la direcţie. Erau două directoare, una ingineră, de producţie, cum se spunea, şi una politică. Am nimerit la cea politică. I-am spus ce-i cu mine, i-am dat repartiţia şi cineva m-a preluat să văd fabrica. Nu e cazul să spun cum se lucra, cum din hambare de metal se scurgeau în exterior râuleţe de clor şi, în plus, munca era în trei schimburi. M-am dus din nou la directoare şi am început să plâng.

I-am spus că o să fac o plângere la Organizaţia Mondială a Muncii, că am un copil, că-l cresc singură, că nu pot lipsi noaptea, că nu pot. Mi-a spus că şi ea are doi copii şi că mă înţelege. Ştiam de la tovarăşul Moş că se lucra în trei schimburi, dar el mi-a dat sec şi rece, expeditiv, soluţia de a-mi lăsa copilul la «săptămânal», să-l iau acasă la sfârşitul săptămânii.

«Descurcă-te la fabrică», mi-a spus. Am rămas profund recunoscătoare acestei directoare care, văzând cu câtă disperare boceam, mi-a spus că mă ajută şi m-a repartizat ca femeie de serviciu, muncă necalificată, la grădiniţa fabricii. Ulterior am întâlnit-o, avea un copil la grădiniţa fabricii. După 1990 am reîntâlnit-o şi i-am mulţumit atât personal, cât şi public pentru ajutorul ei“, povesteşte Aurora Liiceanu în volumul de memorialistică.

Psihologia: de la teorie la practică

Însemnările despre profesia psihologiei nu sunt nici puţine şi nici îngrădite în vreo rubrică specială. Dimpotrivă, vocabularul psihologiei transpare în mai toate subiectele aduse în discuţie. Fragmentele puternic emoţionale sunt destul de disparate – tocmai de aceea au un impact mai puternic -, de cele mai multe ori faptele vieţii, cu absurdul sau cu fericirile de rigoare, fiind trecute prin numeroase filtre de interpretare.

Vocea psihologului se chestionează în permanenţă şi, odată cu ea, şi cititorului îi e transmis acelaşi impuls. Cartea Aurorei Liiceanu este un exerciţiu de memorialistică ce frapează prin abordarea directă, prin amestecul firesc de jargon cu limbă vorbită şi trăită, dar şi prin impresionanta reţea de trimiteri fie la clasici (Cehov revine constant), fie la eroii culturii populare, fie la personaje desprinse din biografie.

Nu lipsesc nici mărturisirile despre episoade eclipsate până acum (Aurora Liiceanu a testat chiar şi baletul, de pildă), nici remarcile sarcastice, elegant voalate în stilul său diplomatic. Parcurgând, pagină cu pagină, fragmente dintr-o viaţă în care au încăput multe, de la decepţii şi situaţii dramatic-absurde, până la bucurii mici şi mari, nu ai parte în primul rând de o confesiune, ci de un comentariu responsabil asupra feliei biografice, dublat de îndoieli, dileme şi soluţii descoperite la persoana întâi.

Personaj în cărţile părinţilor săi

Ştefan Liiceanu nu apare doar în cartea mamei sale, „Prin perdea“. Tatăl său, Gabriel Liiceanu, i-a dedicat un întreg volum: „Scrisori către fiul meu“ (Editura Humanitas, 2008). Ştefan Liiceanu a studiat în Japonia, iar acum lucrează la o bancă din Tokyo.

O persoană capabilă să observe şi să transmită asemenea inenarabile ipostaze ale absurdului este de neînvins.
Zoe Petre
prefaţatoarea volumului
„Prin perdea“

Cariera unei femei de succes

Aurora Liiceanu este doctor în psihologie, scriitoare şi senior-editor al revistei „Tango“. Împreună cu Alice Năstase a publicat volumele „Dincolo de bine, dincoace de rău. Despre iubire“ şi „Care pe care: femei şi bărbaţi“.

Este coautoare a cărţii „Dimensiuni psihosociale ale violenţei domestice“, publicată de Editura Academiei Române. La Editura Polirom i-a apărut cartea “Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi”,iar la Nemira, volumul “Nici alb, nici negru”.

A fost căsătorită cu scriitorul şi filosoful Gabriel Liiceanu, cu care are un fiu, Ştefan Liiceanu (34 de ani), stabilit de 14 ani în Japonia. În 2007 a fost aleasă pe locul patru în Topul femeilor de succes, realizat de revista „Capital“.

„Meditaţia Transcedentală“, anihilarea intelectualităţii

În 1982, într-o şedinţă a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, se hotăra pedepsirea instituţiilor şi persoanelor implicate în „Meditaţia Transcendentală“. La sugestia unui inginer român stabilit în Franţa, Nicolae Stoian, ataşatul de la Paris al Ambasadei României, Stelian Oancea, propune introducerea acestui proiect de meditaţie transcendentală, un program de „ştiinţă a inteligenţei creatoare“.

Se hotărăşte, evident cu aprobări de la „forurile superioare“, experimentarea lui la Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice Bucureşti, condus de Virgiliu Radulian. La scurt timp însă, începe o vânătoare de vrăjitoare împotriva intelectualilor care au participat la întâlnirile “Meditaţiei Transcedentale”. Conform documentelor din Arhiva Securităţii, au fost implicate 371 de persoane.

Printre cei care au suportat consecinţele acestei înscenări, s-au aflat foarte mulţi oameni de cultură: Andrei Pleşu, Mihai Şora, Octavian Paler, poetul Marin Sorescu, tenorul Nicolae Florei, naistul Gheorghe Zamfir, sculptorul Ovidiu Maitec, pictorul Sorin Dumitrescu, academicienii Victor Săhleanu şi Ştefan Milcu sau medicul psihiatru Aurel Romila. Decăzuţi din drepturile profesionale, cei mai mulţi au fost trimişi să facă munci necalificate. Represaliile au durat până în 1989.