Un portret dansat la Odeon

Adevarata victorie a omului pare sa fie aceea de a se cunoaste suficient cat sa se poata impaca cu el insusi, furnizandu-si bucurii si ferindu-se de tristeti si dezamagiri. Ce se intampla insa cand

Adevarata victorie a omului pare sa fie aceea de a se cunoaste suficient cat sa se poata impaca cu el insusi, furnizandu-si bucurii si ferindu-se de tristeti si dezamagiri. Ce se intampla insa cand ajungi sa te cunosti prea bine? Cand incerci, experienta dupa experienta, sa-ti fortezi limitele, sa vezi pana unde poti merge cu excesele, sfidand trecerea timpului? Oscar Wilde a scris, drept posibil raspuns, romanul Portretul lui Dorian Gray, strecurand in paginile acestuia credintele lui despre societatea timpului sau, despre relatiile dintre oameni, dar si, la un nivel superior, despre viata si scopurile ei, despre arta si felul in care ne influenteaza aceasta. Fascinanta calatorie din paginile acestei carti - care poate primi "titlul onorific" de "carte otravita" - este refacuta scenic la Teatrul Odeon de o echipa complexa, alcatuita din coregraful Razvan Mazilu (al carui vis mai vechi este dramatizarea aceasta), regizorul Dragos Galgotiu, gata oricand sa incerce noi combinatii scenice, Andrei Both, autorul unui decor ce ascunde in aceeasi masura in care arata, scenografa Doina Levintza, care pare sa creeze exclusiv pentru lumea in care traieste Dorian Gray, o lume de "dandies" in care el straluceste drept cel mai indraznet in materie de moda si, bineinteles, actorii alesi sa intrupeze personajele mai degraba efemere din scrierea ce se ocupa, in primul rand, cu analizarea atenta, minutioasa, a celui ce i-a dat numele. Ceea ce rezulta este un portret dansat, mare parte din spectacol fiind constituita din textura dansului, prin intermediul caruia se exprima, de fapt, personajul titular. Dorian Gray nu vorbeste, el comunica numai prin miscare, gesturi, priviri si atitudini fata de celelalte personaje, de care este, astfel separat, ca printr-o bariera invizibila. Ideea e buna si functioneaza perfect in acest caz, fiindca Dorian Gray este altfel decat restul lumii, el este expresia deraierii de la ceea ce inseamna normalitate, fie ea si atinsa de aripa perversitatii, ca in cazul lordului Henry, cel ce ii inoculeaza otrava dulce a narcisismului impins pana dincolo de limite, determinandu-l sa nu se poata impaca cu ideea de imbatranire si moarte. Dramatizarea lui Dragos Galgotiu urmeaza linia romanului (tradus de Magda Teodorescu pentru reeditarea de la Polirom, din 2001), toate scenele importante sunt pastrate, iar personajul Dorian Gray ia parte la ele si, chiar daca este o prezenta contemplativa - si care provoaca la contemplare, precum orice fiinta a carei frumusete tinde spre perfectiune - el continua sa fie unul dintre motoarele actiunii. Dincolo de spunerea povestii, functie incredintata de realizatori unui povestitor (Dan Badarau) ce face legatura intre scenele decupate din roman si salveaza descrierile de atmosfera ale lui Wilde, construite din cuvinte incarcate de tensiuni ascunse, spectacolul trece cu adevarat intr-o alta dimensiune numai prin dans. Prin dans este descrisa dragostea lui Dorian pentru Sibyl, prin dans confruntarile lui cu el insusi, drama interioara, framantarile care il condamna in cele din urma, dupa ce isi face principiu de viata din vorbele inteligentului sau prieten, lordul Henry: "Nimic nu poate vindeca sufletul in afara simturilor, cum nimic nu poate vindeca simturile in afara sufletului". O adevarata revelatie este tanara balerina Oana Cojocaru (Sibyl Vane), cu miscari de o incredibila gratie, trupul ei de esenta evanescenta, fragil pana la frangere, fiind completat de un chip expresiv, ce reflecta starile dansatoarei. Ea singura e parte cu adevarat din lumea lui, iar dupa ce ea dispare, luandu-si viata, fiindca nu ii poate fi alaturi, Dorian Gray devine parca umbra celui ce a fost si bantuie printr-o lume plina de masti, in care totul e relativ. Aceasta "crusta" a aparentelor ce ascunde golul interior al sofisticatelor personaje din jurul lui Dorian Gray este admirabil tesuta de doi artisti recunoscuti fiecare in domeniul sau. Doina Levintza este autoarea unor minunate costume, din tesaturi grele, dense, cu spectaculoase asociatii de culori sau aplicatii de margele - expresie a fascinatiei pentru bijuterii a personajului principal, careia i se inchina mai multe pagini in roman. Cel de al doilea artizan este Alexandru Abagiu, cunoscut artist al machiajului de scena, care lasa aici lumea fotomodelelor si a prezentarilor de moda, pentru a participa la crearea magiei teatrului. Magie ce se arata in rastimpuri gratie unor profesionisti ai scenei de la Odeon, chiar daca foarte tineri - Marius Stanescu (stapanul unui adevarat izvor de sarcasm dublat de inteligenta si al unei priviri ce spune intotdeauna mult mai mult decat cuvintele), Sorin Leoveanu (care vibreaza ars de patima pentru perfectiune si atras de Dorian asemeni fluturelui sedus de lumina), Dan Badarau (figura malefica, atinsa de amaraciune, ca toti cei ce ajung sa afle prea multe si devin, cum spune Wilde, "consumati de viata"). Cu toate acestea, teatrul e pus in umbra, cum spuneam, iar in cazul de fata alaturarea cu dansul il face sa para greoi, adesea tern, prea legat de realitate ca sa suporte o proiectie in vis, asa cum reuseste miscarea eliberata de cuvant. Tot prin dans ne sunt aratate schimbarile portretului (animat de tanarul balerin Vlad Ilcenko), ce preia toate vinile omului, salvandu-i acestuia frumusetea, dar nu si sufletul. Imbatranirea portretului e cu atat mai vizibila si mai direct legata de felul in care Dorian isi duce viata, cu cat prima imagine a portretului - un adevarat spectacol in spectacol - ne dezvaluie printr-o abila punere in abis misterul potretului, al lui Dorian Gray, al romanului lui Wilde. Pe scena se afla Dorian Gray, cu trupul gol, infasurat numai intr-o esarfa lunga, rosie, privind, pe jumatate intors spre sala, catre un tanar ce-i seamana perfect, asezat in rama imensa a unui tablou. Efectul de oglinda este izbitor, iar frumusetea acestui trup, ridicata la patrat, iti ramane impregnata pe retina. La inceput nici nu l-am recunoscut pe Razvan Mazilu, cu infatisarea complet schimbata, transformat din brunet in blond. Cand l-am vazut apoi pe interpretul acestui personaj in civil, intr-o alta sala de spectacol, am avut senzatia bizara ca figura ce se decupa in intuneric, gratie aurei de par blond ce o inconjura, nu era a cunoscutului coregraf, ci a lui Dorian Gray, ce privea catre scena cautand-o pe Sibyl a lui. Transformari periculoase.