"Orice forma de oportunism, orice compromis in favoarea carierei implica, in fond, o reductie a inteligentei"

- Cei care v-au urmarit scrisul au putut observa ca aveti o speciala preocupare pentru intelectualii cu functii. Am mai vazut-o si la D. Tepeneag ori Paul Goma, la acestia polemica "acoperind" insa o

- Cei care v-au urmarit scrisul au putut observa ca aveti o speciala preocupare pentru intelectualii cu functii. Am mai vazut-o si la D. Tepeneag ori Paul Goma, la acestia polemica "acoperind" insa o arie mai mare: nu numai functii la stat, ci si functii detinute in sistemul privat (Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu). Dvs. ati avut si aveti accente foarte dure fata de Eugen Simion, Augustin Buzura, Andrei Plesu si altii; le contestati dreptul moral sau capacitatea manageriala de a conduce niste institutii culturale? Nu vedeti nici un merit in dreptul acestor scriitori, nici o catime de valoare si, deci, de indreptatire pentru a ocupa aceste functii? Dvs., daca ati detine o asemenea functie (presedintele Academiei, presedintele Institutului Cultural Roman, Ministru al Culturii, Ministru de Externe, rector al New Europe College), credeti ca v-ati putea descurca onorabil?
- Preocupare pentru "intelectualii cu functii"? Cum sa inteleg o atare chestiune? Nu cumva transpare aici o tabuizare, alarma ca o categorie privilegiata in ordinea formala a lumii ar fi tulburata? Se simt cumva "intelectualii cu functii" cu musca pe caciula? Pentru a conveni asupra caracterului sensibil al interogatiei, sa presupunem ca ne-ar interesa de ce un comentator se ocupa de scriitorii defavorizati de soarta, de cei care au stat sub semnul anticarierei, cum ar fi Eminescu sau Bacovia! Ar fi verosimila o asemenea intrebare? Daca nu... Privind tema din alt unghi, pot afirma ca m-am ocupat de fericitii detinatori de "functii" pe care-i enumerati nu sub raportul "functiilor", ci doar sub cel al textelor emise de ei, al "personajelor de hartie" care sunt. I-am analizat pe autori, nu pe demnitari. Daca planurile s-au intalnit, daca au iesit la suprafata scriptica simptome ale unor contradictii, versatilitati, insuficiente legate de prestatia administrativa a personalitatilor in cauza, veti conveni ca vina nu e a observatorului care s-a intamplat a fi interlocutorul dvs. N-am toate datele pe masa, nici caderea pentru a sanctiona capacitatea politica, manageriala a scriitorilor ajunsi la pupitre de comanda. Dar ma consider indrituit a ma pronunta asupra calitatii morale a celor cu functii de conducere, in gradul in care aceasta apare confirmata ori infirmata de ceea ce scriu, declara, savarsesc intr-un fel sau altul in sfera culturala care e si sfera mea de pregatire si activitate. imprejurarea ca n-am detinut niciodata functii de decizie (daca ma intrebati cum m-as putea "descurca" in ele, e ca si cum m-ati intreba ce gust are friptura de sarpe ori cum se simte un om intr-o nacela spatiala!), nu ma impiedica a avea opinii asupra felului cum se achita altii de implinirea lor. Asa cum un alegator isi poate forma o opinie fata de un politician si fara ca el insusi sa fie politician, nu-i asa? Iar daca ajung la concluzia, defel original fiind, ci in solidaritate cu milioane de concetateni, ca, potrivit dictonului, "puterea corupe", asijderea consider ca acest fapt nu mi se poate imputa. Probele exista, intr-o maniera suficient de detaliata si, sper, convingatoare, atat in textele mele cat si in destule altele. Poate gresesc, dar intrevad la dvs. o atitudine, cum sa zic, de compasiune, de mila fata de nefericitii confrati impovarati cu functii de conducere, in raport cu care eu, invidiosul (de parca as putea invidia pe cei ce ma deceptioneaza!) as avea "accente foarte dure", carora le-as contesta "dreptul", "capacitatea", "indreptatirea" etc. Chiar daca as sfarsi prin a ma induiosa si eu si a ma rusina de mine insumi, nu pot a nu-mi aminti o intamplare pe care mi-a povestit-o I. Negoitescu. Fara serviciu, sarac, gasind toate usile celor "cu functii" incuiate, criticul i-a cerut ajutor lui Zaharia Stancu. Presedinte al Uniunii Scriitorilor si detinator si al altor inalte titluri in nomenclatura, acesta a avut bunavointa de a-l primi in audienta, in impozantul sau cabinet, l-a ascultat si dupa ce l-a batut pe umar a incurajare, l-a condus intr-o incapere alaturata unde i-a aratat un raft lung cu cartile sale, traduse in mai multe limbi (sa mentionam, traduceri comandate si platite de stat): "Vezi ce am realizat? Vezi ce realizez? Asta e munca mea adevarata, munca de scriitor, munca foarte grea. Dar sunt dispus sa rup din timpul cuvenit acestei munci, sa-mi bat capul cu treburile Uniunii Scriitorilor. Trebuie ca cineva sa se sacrifice si pentru asta. Sa stii ca eu sunt cel ce se sacrifica". Astfel intelegea generosul autor al Descultului ce ajunsese a umbla in jurul planetei in sandale de aur sa-l imbarbateze pe autorul Poeziei lui Eminescu, care pe atunci nu avea nici bani de mancare...
(...)Mai doriti sa aflati cum stau cu... saracia. Cum sa va explic? in ce registru stilistic? Despre saracie s-a scris in ton patetic, (melo)dramatic precum a facut-o Leon Bloy: "Saracia este o impietate, un blestem atroce a carui oroare nu e posibil s-o exprimi si care face sa dea inapoi deodata stelele si dictionarul". Prefer sa adopt stilul recomandat de Camil Petrescu, cel de proces-verbal. De vreo jumatate de an n-am putut cumpara nici o carte de la librarie. De peste trei luni traiesc doar din bani imprumutati. De peste patru luni nu mi-am putut scoate cele cateva modeste bijuterii de la casa de amanet, loc de care pana mai ieri aveam cunostinta exclusiv din romane. Ma mai intrebati "a cui e vina" (titlul unei vechi romante). Nu e preferabil (mai consult, cum spune ardeleanul) sa consideram ca vina e mai curand a zeilor nefasti decat a clientelei lor care face si desface azi treburile politicesti si banesti pe pamantul romanesc si care, la randul sau, dispune, asa cum ii sade bine, de o clientela culturala? Dar sa nu mai lungesc vorba pentru a nu fi din nou invinuit de un polemism excedentar!
(textul integral in Adevarul literar si artistic)