Tărâmul contrastelor

În pofida clişeelor noastre, brazilienii şi braziliencele sunt de o şocantă pudoare. La Rio de Janeiro e foarte cald. Când am ajuns noi, adică dâmboviţeanul cuplu conjugal, erau vreo 45º C, în ianuarie 2001.

Câştigasem cu două luni înainte un concurs de eseuri pe tema unor aşa-zise relaţii româno-braziliene. Eu ştiam de relaţia dintre Rică Răducanu şi Pele, care s-au fotografiat împreună la finalul meciului din 1970; dar, mă rog, am studiat bibliografia. Sufletul competiţiei comparatiste fusese de neuitatul ambasador Jeronimo Moscardo, mare fan al românilor; dar norocul a fost că eseul meu (cam literaturizat, căci pe câte intersectări între Brazilia şi România poţi să te bazezi?) i-a plăcut Mayei Simionescu, din juriu. Astfel că, de zece ani încoace, de câte ori o întâlnesc pe distinsa scientifique, îi mulţumesc encore une fois pentru acea experienţă inoubliable.

Păi, în primul rând, a fost prima noastră călătorie cu avionul. A durat o zi întreagă, cu o escală la Paris (de aici côté-ul franţuzesc); şi când am ajuns, în fine, la Rio, văzusem vreo cinci filme şi jumătate, mâncasem de patru ori, iar minunatelor stewardese le căzuse masca frumuseţii creole de pe figură, deodată, extrem de obosită şi foarte umană.

Aer fierbinte

Nouă femei din zece erau nişte splendori în stare naturală  Foto: Reuters

Acum, ar trebui să vă povestesc ce-am văzut la capătul celălalt al Pământului. Am văzut, în primul rând, tot oameni. Oameni exact ca noi, nici mai buni, nici mai răi, nici mai excentrici, nici mai plicticoşi decât conaţionalii. Dar înainte de a-i observa, am intrat în aerul fierbinte şi umed care e posibil să-mi fi modificat percepţia. Aerul acela este ceva de nepovestit şi de nerezumat. Trebuie respirat.

Când am văzut anul trecut „Avatar", cu clipoceala aceea vegetală din IMAX, am retrăit senzaţia dominantă de la Rio de Janeiro, unde, da, cămaşa ţi se lipea instantaneu de piele, iar soarele te trăznea şi te făcea una cu asfaltul; dar în care eu am înflorit de parcă-mi găsisem pământul şi aerul strămoşilor. Dormeam maximum patru ore pe noapte şi tot nu eram obosit, a doua zi. Vorbeam, scriam, mă holbam la ce-i în jur, trăgeam aerul adânc în plămâni, savuram mirosurile, scriam iar, ajunsesem să vorbesc de unul singur de prea multă energie dâmboviţeano-braziliană. Îmi plăcea totul. Mi-a plăcut totul. O să vă placă totul. Parol. Nouă femei din zece erau nişte splendori în stare naturală, iar în urma lor venea a zecea, mai sofisticată, care le
şi-ntrecea.

Bărbaţii, pe plajă, jucau fie fotbal, fie volei. Cine nu juca nici fotbal, nici volei alerga pe mal de oboseai numai cât îl urmăreai. Dar sub o umbreluţă, cu o bere rece în mână, oboseala urmăririi era foarte plăcută. Nici unul nu înota; fiindcă valurile, pe-acolo, sunt cât casa şi când eşti prins între unul care vine şi altul care se întoarce, oricât de bun înotător ai fi, eşti dat de-a berbeleacul. Iar copiii, chiar şi cei de doi ani, purtau slip.

Rio de Janeiro era pe atunci terenul contrastelor. Între timp, poate că lucrurile s-au mai schimbat. Recent am auzit că Brazilia, care se împrumuta enorm de la FMI, acum creditează ea FMI-ul (!). În 2001, lângă o reşedinţă luxoasă ori un zgârie-nori ca-n Manhattan vedeai imediat bodyguarzi; şi simţeai, la o anumită distanţă uşor de parcurs într-un sens, presiunea aproape fizică a viitoarelor furturi. În chiar mijlocul metropolei se întrezărea umbra sumbră a favelelor, cartiere întregi în care Poliţia şi Armata aveau probleme să intre.

Mirosul de altă lume

Ce-am văzut la Rio? Am văzut ce trebuia să văd. Nu sunt genul de călător „cultural" care merge cu carneţelul în mână şi îşi notează info, livrându-le ulterior dimpreună cu un comentariu de mare cunoscător. Eu cred că e mai bine să te îmbibi, să te impregnezi de atmosfera în care, pentru un scurt interval, ai intrat.

Aşadar, atmosfera braziliană. Aerul de la Rio de Janeiro. Mirosul de altă lume. Minunata umezeală fierbinte ce mi-a dilatat percepţiile şi în care Avatarul unui bucureştean comod şi burghez s-a trezit la viaţă şi-a început să salte de fericire prin jungla urbană. M-aş bucura să trăiţi şi voi asta; măcar o dată în viaţă. Restul e format de rubrică.

La Rio de Janeiro, cu Daniel Cristea-Enache

Daniel Cristea-Enache, în vârstă de 37 de ani, a absolvit în 1996 Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, ca şef de promoţie. După ce a urmat Masteratul de Literatură Modernă şi Contemporană, din 2005 a devenit doctor în Filologie (summa cum laude), cu o teză despre Ion D. Sîrbu.

A susţinut săptămânal cronica literară în „Adevărul literar şi artistic" (1997-2005), apoi în „România literară" (2005-2009), semnând rubrici în majoritatea publicaţiilor culturale. În prezent, este conferenţiar universitar, consilier editorial la Editura Polirom şi cronicar literar la revista „Observator cultural", moderator al emisiunii „Literatura de azi" la TVR Cultural. Printre volumele publicate se numără „Concert de deschidere", „Ileana Mălăncioiu - Recursul la memorie", „Convorbiri cu Octavian Paler" şi, recent, „Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu".

Nu rataţi!

Statuia Cristo Redentor de pe Corcovado  Foto: Shutterstock

- Un periplu cu insule, insuliţe, un ocean albastru-transparent şi creaturile solzoase din el, cu mâncăruri incredibile şi umbra deasă a cocotierilor în care-ţi vine să adormi şi să nu te mai trezeşti niciodată.

- O vizită la „baza" lui Cristo Redentor de pe Corcovado, uriaşa statuie a lui Isus pe care o ştiam, din atâtea filme, numai de la o anumită distanţă, filmată din elicopter.

- O incursiune la Muzeul de Artă Modernă (MAM), unde îl vei descoperi pe conaţionalul tău Brâncuşi. Şi te vei simţi mândru că eşti român.

- Cu inconştienţa caracteristică, mi-aş fi dorit să pătrund într-o favela, dar n-a fost chip. Tot ceea ce ni s-a oferit a fost una „turistică", amenajată după vizitatorii care voiau riscul, dar... în deplină siguranţă. Am refuzat scârbit o asemenea comèdie.