China, o necunoscută pentru europeni

La Zidul Chinezesc, în Piaţa Tien an Men, la Muntele de Jad sau la Pădurea de Piatră, spiritul acestei civilizaţii îşi arată faţetele, fără să se dezvăluie. N-am înţeles nimic din China. M-am aflat acolo două săptămâni în 1997, împreună cu încă patru scriitori: prozatorul Eugen Uricaru, poeţii Ion Mircea şi Vasile Dan şi criticul literar

Aveam 50 de ani, ca şi colegii mei, dar înţelepciunea vârstei nu mi-a ajutat. Aşa cum nu mi-au fost de folos nici cărţile despre China citite înainte de călătorie.

Ajuns la faţa locului mi-am dat seama că mulţi autori europeni simulează, de fapt, înţelegerea stilului de viaţă din imensa ţară orientală, scriind o eseistică extatică, nerelevantă. Abia mult mai târziu, stând de vorbă, ore întregi, cu eminentul sinolog Constantin Lupeanu, am reuşit să-mi fac, cât de cât, o idee despre lumea de acolo.

De neînţeles pentru „nasuri lungi"

Totul mi se părea absurd şi ininteligibil, începând cu Zidul Chinezesc. Deşi m-a impresionat grandoarea construcţiei (ce bine ar fi fost să fi existat şi la noi, românii, în 1944, un zid de netrecut, măcar în nord-estul ţării!), nu-mi dădeam seama ce rost are să înalţi un zid lung de 6.400 de kilometri, înalt de 8 metri şi lat de 6,5,  în condiţiile în care o spărtură în el de numai o sutime de kilometru ar permite unei armate întregi să invadeze teritoriul păzit cu străşnicie.

Noroc că eram toţi veseli, asemenea unor studenţi. Cinci bărbaţi însumând, ca vârstă, 250 de ani ne purtam ca nişte adolescenţi, bucurându-ne de tot ceea ce vedeam. În ceea ce mă priveşte, am păstrat în amintire situaţii şi întâmplări importante numai pentru mine, pe care nu ar avea cum să le valorifice un filosof al culturii.

Spiritele şi prăpastia sinucigaşilor

M-a mirat, de exemplu, faptul că majoritatea chinezilor nu ne consideră pe noi „albi", aşa cum noi îi considerăm „galbeni", ci „nasuri mari" (raportând nasurile noastre proeminente la nasurile lor turtite).

Am remarcat, într-un parc din Beijing, sute de elevi care stăteau fiecare pe câte un scăunel, cu şevaletul în faţă, şi pictau trandafiri într-o deplină tăcere, iluminaţi de bucuria pictatului. La noi dacă s-ar organiza aşa ceva, ar fi o hărmălaie de nedescris.

În Piaţa Tien an Men, luând cunoştinţă de vastitatea ei, m-am gândit că, dacă Piaţa Universităţii din Bucureşti ar fi avut aceleaşi dimensiuni, Ion Iliescu ar fi trebuit să convoace mineri din toate ţările Europei de Est ca să o poată ocupa.

Ceva senzaţional mi s-a întâmplat într-un sat din sud, unde am vizitat o casă ţărănească, făcută din bambus. Casa, asemănătoare cu o locuinţă lacustră, era aşezată pe piloni şi avea numai etaj. Am urcat toţi la etaj, iar eu m-am apropiat din curiozitate de vatra casei, constând într-o mică suprafaţă căptuşită cu ceramică, pe care se făcea focul, şi un fel de ceaun atârnat cu trei lanţuri de tavan.

Translatorul nostru, Gao Xing, a strigat îngrozit să stau pe loc, deşi focul era stins. Mi s-a explicat apoi că, dacă, din greşeală, aş fi păşit peste cenuşă, aş fi provocat spiritele şi, ca să le temperez, ar fi trebuit să rămân trei ani ca slugă a acelei familii de ţărani. Superstiţia este atât de puternică încât nicio autoritate chineză n-ar fi reuşit să mă elibereze.

Fantezii şi... meserii

Ajungând, în apropiere de Tibet, la Muntele de Jad, m-a emoţionat un obicei al locului: îndrăgostiţii cărora li se interzice să se căsătorească se sinucid aruncându-se într-o prăpastie anume (foarte potrivită, într-adevăr, pentru sinucidere, cum am constatat apropiindu-mă de marginea ei). Chiar şi tineri aflaţi în situaţia lui Romeo şi Julieta din alte părţi ale Chinei tot acolo vin să se arunce.

M-a uimit Pădurea de Piatră, în aceeaşi zonă, unde am întâlnit chiar o pădure de piatră, creată de fantezia geologiei. Probabil că o magmă vulcanică străveche, prin jocul întâmplării, luase cândva, în urma vreunei erupţii, forma a mii şi mii de trunchiuri de copaci. Acolo am trăit şi o mare deziluzie.

O chinezoaică frumoasă, dintr-un sat din apropiere, m-a lăsat să o iau în braţe şi să mă fotografiez cu ea. Câteva minute am fost fericit. Am aflat însă imediat, când Gao Xing mi-a tradus gângurelile fetei, că trebuie să-i dau zece yuani, fiindcă ea din asta trăieşte, se lasă fotografiată, pe bani, cu turiştii străini.

În China, cu Alex. Ştefănescu

Alex. Ştefănescu este critic literar şi scriitor. De-a lungul anilor a publicat numeroase volume. „Istoria literaturii române contemporane (1941-2000)", apărută în 2005, este considerată cea mai importantă lucrare a sa.  În ultimele decenii a semnat mii de articole în presa culturală.

În 2007 - 2009, criticul a realizat la TVR Cultural emisiunea „Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu", iar de anul trecut prezintă emisiunea „Tichia de mărgăritar", la acelaşi post de televiziune.

Nu rataţi!

Oraşul Interzis, în centrul istoric al capitalei Chinei, palatul gigantic, în care au locuit pe vremuri împăraţii dinastiilor Ming şi Qing. Aici se află  Muzeul Palatului, adăpostind colecţiile imperiale de artă chineză. De jur împrejur se întind mai mult foste grădini imperiale, precum şi Parcul Beihai.

Piaţa Tien an Men, cea mai mare din lume, spaţiu de importanţă crucială în istoria Chinei şi centru al Beijingului, găzduieşte un turn remarcabil, în care muritorii de rând n-au avut voie să urce secole de-a rândul. Sub acest edificiu delicat sculptat curge un râu limpede, Jinshui. Deasupra lui se întind, impresionant, Podurile de Aur.

Templul Yonghe, cel mai bine conservat templu de călugări budişti din Beijing şi unul dintre cele mai importante centre budiste din lume, redeschis vizitatorilor în 1981. Faptul că a supravieţuit aşa-numitei Revoluţii Culturale s-ar datora intervenţiei prim-ministrului Zhou Enlai, după moartea căruia au urmat, în 1976, cunoscutele proteste din Piaţa Tien an Men.