De ieri, de azi

Jules Cazaban Familia încearcă să-l oprească să facă actorie pentru că era bâlbâit, dar Cazaban depune eforturi uriaşe şi reuşeşte să depăşească acest obstacol, fatal unei astfel de

Jules Cazaban

Familia încearcă să-l oprească să facă actorie pentru că era bâlbâit, dar Cazaban depune eforturi uriaşe şi reuşeşte să depăşească acest obstacol, fatal unei astfel de profesii.

Joacă rolul lui Willy Loman în 1959, când e deja un celebru artist al poporului, dar unii critici îl acuză atunci de o insuficientă stăpânire a replicilor şi de manieră uşor melodramatică în felul în care creează acest personaj. Jules Cazaban (1903–1963) este un descendent al celebrei familii a Cazabanilor, cea a cărei istorie începe la sfârşitul secolului al XVII–lea, undeva în oraşul-fortăreaţă Carcassone din sudul Franţei.

Se spune că ar fi fost un foarte bun interpret al rolurilor de bufoni shakespearieni şi al rolurilor de ţărani. „Putea să joace într-o seară un stilat maître d’hotel din «Nu se ştie niciodată» de Shaw şi a doua zi să fie un Moş Tănase din «Răzvan şi Vidra»", spune despre el Moni Ghelerter.

Era foarte înverşunat împotriva regizorilor cu apucături occidentale şi-l are ca model şi îndrumător pe Victor Ion Popa, meşteşugar intuitiv care nu ştia mai nimic, nici chiar despre metoda Stanislavski.

Victor Rebengiuc

Interesant este că, în urmă cu peste 40 de ani, Rebengiuc juca rolul lui Biff în acelaşi spectacol în care juca şi Jules Cazaban, iar acum îl joacă el însuşi pe Willy Loman în cel mai recent spectacol al lui Felix Alexa de la Teatrul Bulandra. Rebengiuc este atât de bun în acest rol, încât mai că te face să treci cu vederea toate neajunsurile acestui spectacol.

Lipsa accentelor tari este ceea ce-i permite să fie un actor la fel de fermecător atât în teatru, cât şi în film. Nici urmă de emfază sau de patetism în jocul lui. O voce limpede, lipsită de inflexiuni teatrale, o austeritate în gesturi şi în mişcări şi un firesc deplin sunt câteva dintre datele sale scenice.

Impresia pe care o lasă mereu este aceea că poate juca orice fel de personaj, de la Moromete la Orlando, fără să fie, în fond, cu nimic diferit. Înainte de ’89, a refuzat să recite poezii în cinstea conducătorului iubit şi n-a jucat în filme cu ilegalişti. Astăzi e prea activ pentru a deveni un "monstru sacru", fiind unul dintre puţinii actori români care nu trăieşte pe spatele unei legende.