Adevarul.ro

La împlinirea a o sută de ani de la naşterea filosofului, Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu a realizat un spectacol inedit.

Pe linia care leagă Sibiul de Răşinari circulă din când în când un tramvai ciudat, plin cu pasageri, dar şi cu personaje îmbrăcate în costume stranii, cu chipurile vopsite în alb, din care se aude muzică, se aud voci puternice, frânturi dintr-o poveste... Copiii aleargă după el, pe stradă oamenii întorc capetele, iar uneori, când tramvaiul opreşte, se opresc şi maşinile şi urmăresc ce se întâmplă înăuntrul şi în afara lui. După experienţa spectacolului „Un tramvai numit Popescu", a cărui poveste a început pe o linie din Bucureşti, fiind apoi mutat la Sibiu, regizorul Gavriil Pinte a montat acum, tot în tramvai, „Ispita Cioran".

Se împlinesc, în 2011, o sută de ani de când Emil Cioran s-a născut la Răşinari. O sută de ani în care a străbătut un drum doar „dus", niciodată „întors", din sat către Sibiu, oraşul pe care l-a iubit „mai mult decât pe oricare altul pe pământ", apoi spre Bucureşti şi în cele din urmă spre Paris. Acest traseu interior îl reconstituie regizorul Gavriil Pinte (autor al scenariului şi al coloanei sonore deopotrivă) pentru spectacolul-proiect „Ispita Cioran" al Teatrului „Radu Stanca" din Sibiu.

Actor în propria viaţă

Povestea începe în pădure, la intrarea în Muzeul Astra, continuă în tramvai, un drum de aproape o jumătate de oră până la Răşinari, cu câteva opriri pe traseu şi cu popasul de readucere aminte de la Răşinari - unde fiecare spectator-pasager primeşte un pahar cu vin roşu - apoi întoarcerea la Sibiu. Marele merit al regiei - dincolo de ideea de a reface la propriu drumul niciodată refăcut al lui Cioran - este felul cum decupează textele.

Păstrează zbuciumul unei minţi chinuite de blestemul şi darul de a fi aparţinut prin naştere unei culturi minore, unei ţări pe care a iubit-o şi a urât-o cu patimă, aşa cum a iubit şi a urât şi viaţa, chinuite de blestemul şi de darul de a se fi născut şi de a se fi născut român şi chinuite, în aceeaşi măsură, de exil. Păstrează pendularea permanentă între pământ şi cer, între (prea)omenesc şi Dumnezeu, între nimic şi tot, între bordel şi chinurile iubirii descoperite la 70 de ani... În cele două ore, cât durează spectacolul, Gavriil Pinte recompune imaginea unui Cioran care se caută pe sine printre amintiri decupate de altcineva, asistând la spectacolul propriei vieţi în care este în acelaşi timp actor şi spectator.

Imposibila întoarcere

Într-un colţ de pădure, Gavriil Pinte operează o întoarcere în timp, la început de secol XX. Femei în rochii lungi şi albe, cu umbreluţe dantelate, care se dau în leagăne improvizate printre copaci, şi bărbaţi în costume negre, prăfuite, cu chipuri vopsite în alb, parcă ieşite din timp.  Ceea ce se întâmplă în pădure, înainte de urcarea în tramvai, este un fel de prolog în care Cioran va intra în propria poveste.

Marius Turdeanu creează un personaj cu totul surprinzător pentru că nu imită o imagine despre Cioran, ci şi-l asumă într‑o cheie proprie. Timpul începe se curgă invers, tramvaiul porneşte şi, odată cu el, amintirile unui om care-şi revizitează copilăria. Peisajul în sine, dealurile dinspre Răşinari, pădurea, cerul, norii, totul face parte din scenariu. Călătoria nefiind imaginară, graniţele convenţiei se deschid cu totul altfel decât într-o sală de teatru.

Pe traseu, tramvaiul are două opriri. La tot pasul îl aşteaptă spaime şi gânduri materializate scenografic, măşti aşezate printre copaci, schelete din lemn, dubluri ale lui însuşi, care-i strigă propriile cuvinte. Pe măsură ce tramvaiul se apropie de Răşinari, pădurea se răreşte, pei­sajul se deschide, iar Cioran, printre ritmurile lui Mozart, îşi aminteşte de mama şi de sora lui, de moartea lor, de telegramele primite la Paris... şi apoi, de beţivul satului, omul pe care-l admira cel mai mult, pentru că era singurul care ştia să trăiască. Această permanentă oscilare între ceea ce ar fi vrut să fie - un om care să nu fi citit niciodată o carte - şi spaima nemărturisită că ar fi putut fi doar asta o surprinde spectacolul lui Pinte. Permanenta oscilare între „a te mulţumi să priveşti" şi „a vrea să înţelegi".

Îndrăgostit la 70 de ani

La Răşinari, amintirile lui, materializate în patru mici spaţii de joc, un fel de cuburi învelite într-o cortină albă, încep să ardă din interior, ca o explozie a creierului chinuit. Şi din ele se ivesc din nou propriii lui demoni. Când tramvaiul porneşte din nou spre Sibiu, Cioran se dezvăluie ca un om învins de viaţă, iar iubirea lui de bătrâneţe pentru o fată de 30 de ani este suprema ironie. Imaginea de final, a unui Cioran bătrân, cu minţile rătăcite, care face cu mâna la geamul tramvaiului, în care tu, călător şi spectator, ai urcat împreună cu el, tânăr, cu doar o oră mai devreme, este tulburătoare.

Info

- Teatrul Naţional „Radu Stanca", Sibiu
- „Ispita Cioran"
- Regia:  Gavriil Pinte
- Cu: Marius Turdeanu, Mariana Mihu, Raluca Iani, Ciprian Scurtea