Adevarul.ro

Spectacolul „O noapte furtunoasă“, montat de Alexandru Dabija la Iaşi, a iscat deja dihonie printre critici, unii fiind oripilaţi, alţii cu totul încântaţi. Veta şi Ziţa sunt două amazoane de mahala, care practică amorul printre schele, iar Chiriac face pipi de la balcon direct în mortarul din ogradă.

Teatrul ieşean condus de Cristian Hadji-Culea a ieşit din amorţeală cu trei spectacole care au impresionat şi publicul bucureştean în ultima perioadă: „Aici, la porţile beznei", montat de Mihai Măniuţiu şi prezentat recent în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, „Zeul măcelului" (text Yasmina Reza, regie Cristian Hadji-Culea) şi „O noapte furtunoasă", ultimele două producţii fiind reprezentate, săptămâna trecută, la Teatrul Odeon din Bucureşti. Am apreciat turul de forţă al actorilor Călin Chirilă şi Haruna Condurache, care au jucat în două seri la rând în câte două reprezentaţii consecutive, în spectacole şi mai ales în registre extrem de diferite.

Dacă în „Zeul măcelului", miza este concentrată doar pe actori, prin tensiunea care creşte apocaliptic odată cu deruta şi criza din cuplurile moderne, în spectacolul lui Alexandru Dabija, aceiaşi Călin Chirilă şi Haruna Condurache îi interpretează pe Jupân Dumitrache şi pe Ziţa. Deşi montarea în sine este deja controversată din cauza unor tuşe excesiv îngroşate, toată lumea este de acord că  Titircă Inimă-Rea, cherestigiu şi căpitan în garda civică, în  interpretarea lui Călin Chirilă, este o revelaţie, prin mobilitatea şi energia uluitoare ale actorului care-şi apără mai aprig ca niciodată „onoarea de familist".

Covoare de lână pe schele

Dacă în 1879, la premiera piesei „O noapte furtunoasă", un cronicar indignat îl acuza pe Caragiale că „denunţă străinilor micile noastre mizerii", şi astăzi  spectacolul cu personaje viscerale care ating pe alocuri grotescul şi obscenul este de o  frenezie ieşită din comun. Cea mai spectaculoasă este însă scenografia unei case cu acareturi-schele funcţionale pe mai multe paliere şi etaje, cu mortar, cişmea, lopeţi şi cazane în ograda de pe scena în care se găsesc şi spectatorii. Astfel, în gospodăria ingenios împărţită de Dragoş Buhagiar, personaje mofluze şi tembele aleargă bezmetic, în spaţii deschise, mărginite doar de câte un covor de lână ţesut la război, cu motive populare.

Julieta de mahala

Dacă am rezerve în ceea ce-l priveşte pe Florin Mircea, destul de şters în rolul ipistatului Nae Ipingescu, dar şi faţă de accentele exagerat isterice ale Ziţei (Haruna Condurache), în schimb, o mare bucurie a fost descoperirea  actriţei Petronela Grigorescu. În rolul consoartei lui Jupân Dumitrache, ea joacă o Veta placidă, dar şi furtunoasă, care biruie gelozia obsesivă a lui Chiriac (Dumitru Năstruşnicu), în scene memorabile de amor zguduitor de schele. La balcon, în cămaşă de noapte, Petronela Grigorescu întruchipează o Julieta de mahala care coase blazat la mondirul lui Chiriac, în vreme ce grosolănia cruntă a tejghetarului este întrecută numai de patima şi robusteţea lui animalice.

O altă noutate sunt costumele de zi cu zi ale timpurilor noastre, Ziţa fluturându-şi nurii într-un capot, sub felinare cu becuri pâlpâinde. Defazatul  Spiridon (Doru Aftanasiu), ţinut de  procopseală în casa lui Titircă, râde ca un tăntălău în vârf de schele sau se masturbează în buda zidită în gardul cu ostreţe din faţa curţii. Sacii de ciment sunt căraţi şi izbiţi pe scenă, în vreme ce Rică - un gigolo logoreic clasat drept moftangiu, „coate-goale", „maţe-fripte", „scârţa-scârţa pe hârtie" - defilează în chiloţi, pe schele, fiind ulterior îngropat de viu în mortar. Nici muzică nu există în spectacol, se aud numai icnetul masturbării şi al defecării stinse cu aplomb doar de jalea versurilor populare cântate de Veta sau  Ziţa.

Mecanismele imbecilităţii

Dacă multe asemenea scene ultragiază sensibilităţile, eu apreciez că spectacolul lui Dabija m-a „trezit" după inerţia Festivalului Naţional de Teatru, în care am numărat pe degete, cu destule ezitări, spectacolele bune. Degeaba strâmbăm din nas din cauza ideosincraziilor şifonate, din păcate, actualitatea lui Caragiale se simte mai bine decât oricând, în prag de aniversare a 160 de ani de naşterea dramaturgului. Ne place sau nu ne place, trebuie să recunoaştem că vulgaritatea şi primitivismul unor jupâni şi ale unor jupânese din ziua de azi le întrec cu mult pe cele ale personajelor caragialiene de odinioară. Râdem homeric, cu lacrimi, la spectacolul regizorului care l-a montat cu atâta drag şi pe Creangă la Piatra-Neamţ. Astfel, Dabija a reuşit performanţa lui Pintilie din filmul „D'ale carnavalului", aceea de a arăta vivacitatea eternă şi comicul nebun din lumea lui Caragiale, dincolo de clişee şi prejudecăţi.

De altfel, Alexandru Dabija, care a mai pus în scenă „O noapte furtunoasă" şi în 1979, alături de „Schiţe",„D'ale carnavalului"  sau „Conu' Leonida faţă cu reacţiunea",  mărturiseşte în cartea Mirunei Runcan („Habarnam în oraşul teatrului") că a fost cel mai mult atras la Caragiale de mecanismele imbecilităţii la români:  „Dincolo de faptul că a scris bine, Caragiale a prorocit". 

Info

Teatrul Naţional

„Vasile Alecsandri" din Iaşi (primul Teatru Naţional din România, înfiinţat în 1840)

„O noapte furtunoasă" de I.L. Caragiale

Regia: Alexandru Dabija

Cu: Petronela Grigorescu, Haruna Condurache, Călin Chirilă, Florin Mircea, Dumitru Năstruşnicu, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu