Starea cronicii de teatru
0
Discursurile critice de după 1989 sunt scindate între ipostazele conservatoare ale „vechii gărzi“ şi cele alternativ-reformatoare ale tinerei critici opozante. Conflictul dintre generaţii a devenit în ultimii ani unul deschis, purtat în reviste de specialitate („Teatrul azi” sau „Scena.ro“) sau în mediul online (publicaţiile ArtActMagazine, Liternet.ro sau chiar Facebook).
Proliferarea mediului virtual, a blogurilor şi a forumurilor a dus la o libertate de exprimare a opiniilor, şi din această perspectivă este evidentă în ultima perioadă o anumită rezervă faţă de criticul de teatru, care dă verdicte şi tranşează un spectacol drept bun sau slab. Astfel, pe Facebook au avut loc recent dezbateri purtate de actorul Vlad Zamfirescu şi dramaturgul Mimi Brănescu, după ce cei doi au criticat discursul Cristinei Modreanu, selecţionerul Festivalului Naţional de Teatru.
În anii dictaturii ceauşiste, limbajul teatral s-a transformat într-unul metaforic şi aluziv pentru a scăpa de cenzura tot mai tranşantă a sistemului. După Revoluţie, teatrul românesc şi-a asumat nevoia de schimbare, deschizându-se mişcărilor underground şi experimentale, care se practică paralel cu sistemul instituţionalizat. După 1989 a devenit însă vizibilă o ruptură între generaţii, care s-a prelungit şi în paginile revistelor cu rubrici de specialitate.
Cronicile s-au închis de multe ori într-o retorică cu un limbaj excesiv specializat, iar discursul critic evaluator a devenit din ce în ce mai marginal. Blocajul criticii a survenit dintr-o inadecvare a discursului faţă de noile realităţi teatrale.
Forţa analizei
Criticul Mircea Morariu, din tabăra tradiţionalistă, alături de aripa reformatoare - regizorul Ada Lupu şi criticul Cristina Modreanu
Cronica provine din termenul grecesc „cronos", ea fiind un comentariu personalizat, scris de un condei cunoscut şi a cărui apariţie este constantă într-o publicaţie. Tipologia discursului, cu taxonomii stilistice, tematice sau de argumentare (teză, antiteză, sinteză, analiză) poate fi descriptivă, narativă sau argumentativă. Orice demers critic teatral erudit şi original ar trebui însă să se bazeze pe forţa analizei.
În schimb, în ultimii ani criteriul argumentativ a fost tot mai puţin practicat de tinerii cronicari, mulţi jurnalişti de cotidian descriind simplist doar povestea spectacolului, fără trimiteri la canon estetic. Pe de altă parte, monopolizarea evaluărilor a rămas una dintre suferinţele presei autohtone de specialitate.
În urma unor partizanate necondiţionate, peisajul cronicii teatrale, de după anul 1989, apare scindat, prins între ipostazele conservatoare ale „vechii gărzi"şi cele alternative ale tinerei critici opozante. Conflictul dintre generaţia de critici veterani şi aripa reformatoare a tinerilor cronicari a devenit, astfel, în ultimii ani, unul deschis, purtat uneori în reviste de specialitate, „Teatrul azi" sau „Scena.ro".
Totuşi la ce criterii s-au raportat cronicarii după 1989? Criticii mai în vârstă s-au adaptat schimbărilor aduse de noile tendinţe ale montărilor moderne din spaţiul occidental? Ce se scrie astăzi, ca gen - critică de întâmpinare, analiză, eseu sau se face numai o promovare sau, respectiv, o linşare necondiţionată a spectacolelor?
„Limbajul critic a fost influenţat sau nu de noile teorii ale discursului? Nu cumva cronica de revistă se apropie de cronica de cotidian? Cu ce consecinţe în plan axiologic, dar şi în cel al limbajului critic, se întâmplă acest lucru? Noii critici şi-au promovat doar colegii de generaţie printr-un discurs critic autentic sau printr-un discurs de suporter? De exemplu, Ion Cocora a fost criticul generaţiei '70-'80? Mai avem azi un astfel de critic?", interoghează criticul Mircea Morariu.
Iată câteva dintre întrebările la care „Adevărul literar&artistic" încearcă să răspundă, prin opiniile cronicarului Ion Cocora, ale unui tânăr specialist de teatru, Mihaela Michailov şi ale unui regizor, Felix Alexa.
Cronică descriptivă
Mihaela Michailov, critic de teatru
Exclusiv descriptiv, non-argumentativ, excesiv marcat de febra topurilor, a notelor şi calificativelor, axat pe verdicte care anulează miza unui spectacol în favoarea punerii lui la colţ, cam aşa s-ar putea defini tipul de atitudine din cronica de teatru actuală. Comportamenul critic produce cataloage cu note de la 1 la 10 în loc să furnizeze modalităţi de a gândi şi de a contextualiza spectacolul contemporan.
Asistăm la o cronică de proiecţie, nu la o cronică de protecţie a spectacolului, în sensul în care montarea este analizată din perspectiva aşteptărilor cronicarului, din perspectiva felului în care ar fi creat-o el, şi mult mai puţin din punctul de vedere al montării însăşi. Cronicarul analizează ceea ce ar fi vrut să vadă, şi nu ceea ce vede.
Cronica de teatru confirmă ceea ce ştie deja şi nu dezvoltă o gândire de risc, prin care să producă un spaţiu de reflecţie asupra unor tendinţe netatonate.
Ce intermediază, până la urmă, o cronică de teatru? Nu cumva tocmai contextul, miza şi semnificaţiile unui spectacol în aşa fel încât el să poată fi înţeles din unghiul lui de interes? Până la urmă de ce scriem? Ca să clasificăm sau ca să clarificăm? Starea actuală a cronicii de teatru e una de clasificare, în condiţiile în care criteriile sunt confuze şi dezbaterile inexistente. Cine ia coroniţa? Cine ia porcuşorul? Se pare că doar asta ne interesează.
Impact minor
Felix Alexa, regizor
Critica de teatru, ca fenomen, este unul foarte important. Cred însă că şi în acest domeniu există oameni talentaţi, unii mai puţin talentaţi, iar alţii de-a dreptul proşti. Şi e normal să fie aşa. Ce mă sperie în acest moment în România, e însă faptul că lucrurile sunt foarte amestecate, criteriile sunt instabile şi adevărata valoare, subtilitatea şi profunzimea unei analize nu sunt în prim-planul presei româneşti. Eu, unul, citesc cronică de teatru cu plăcere şi cu interes atunci când e scrisă inteligent şi profesionist, cu disperare şi înjurând atunci când văd doar comentarii inepte, fără nicio urmă de idee sau de analiză profundă. Sau, mai grav, cu gafe culturale majore.
Să ne înţelegem, nu aştept ca toţi cronicarii să se lanseze în eseuri spectacologice, nici nu ar fi posibil din punct de vedere al publicaţiilor unde lucrează, dar şi printre informaţii aparent seci despre un spectacol se poate citi uneori stilul. Din punct de vedere al oamenilor de teatru, cronicile contează.
Sunt un barometru, subiectiv evident, al calităţii unui spectacol. Dar, ca oriunde în lume, contează şi ce credibilitate are persoana care a scris cronica şi prestigiul publicaţiei unde apare. În România, în ultima vreme, cred însă că impactul public al cronicilor a devenit, din păcate în unele cazuri, din fericire în altele, destul de minor în succesul sau căderea unui spectacol.
Cronica din anii '70-'80
Mircea Morariu,
critic de teatru
La sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80, în critica dramatică românească se manifestau distinct mai multe „voci", colective sau individuale.
Grupul de cronicari din redacţia revistei de specialitate „Teatrul", Mira Iosif, Ileana Popovici, Virgil Munteanu, Florin Tornea, practica preponderent o critică analitică a spectacolului. Valentin Silvestru scria la „România literară", la „România liberă", era Radu Popescu, cu un stil maliţios şi vitriolant, la „Contemporanul", Dinu Kivu i-a succedat lui Aurel Bădescu, iar la „Luceafărul" ţineau rubrica Marius Robescu şi Victor Parhon.
Scriau încă, în diverse publicaţii, „veteranii" Nicolae Carandino, Traian Şelmaru, Mircea Alexandrescu, Radu Albala; erau citite cronicile Nataliei Stancu (în „Scânteia") şi ale Margaretei Bărbuţă (la „Informaţia Bucureştiului"), ale Cristinei Dumitrescu ( la „România liberă" şi „Teatrul"), Miruna Ionescu (la „Scânteia Tineretului"), Ileana Lucaciu (la „Săptămâna").
În provincie, la revista „Tribuna" din Cluj, care asigura un spaţiu consistent cronicii, o vreme nu a mai existat vreun cronicar profesionist. Ion Cocora, criticul anilor '70-'80, a plecat la Bucureşti, a scris în „Literatorul", apoi s-a ocupat de Theatrum Mundi. Apoi, după ce revista a dispărut un timp, cronica a fost preluată în principal de Claudiu Groza.
La Iaşi, spaţiul din revistele de cultură e diminuat sistematic: veteranii Ştefan Oprea şi Constantin Paiu au fost înlocuiţi de Oltiţa Cîntec, iar mai nou de Călin Ciobotariu. „Vatra" de la Târgu-Mureş, unde cronica era înainte susţinută de un profesionist, Ion Calion, nu mai are rubrică de teatru. „Familia" are, şi nu mă laud, cea mai bună rubrică de teatru, de la revistelele culturale din ţară.
Publicaţii cu rubrici teatrale, după 1990
Dacă revista „Teatrul" a fost publicată din 1956 până în 1989, după Revoluţie au apărut: Revista „Teatrul azi" (1995-1998), „Scena" (finanţată de Media Pro din 1998 până în 2001). Ulterior, revista „Teatrul azi" a fost un proiect editorial preluat în 1998 de criticul de teatru Florica Ichim.
Revista „Semnal Teatral" a fost editată între 1995 şi 1998 de UNITER, fiind condusă de Marian Popescu.
În 2005 a apărut revista „Drama", editată de Uniunea Scriitorilor. În 2009 este editată revista „Scena.ro", redactor-şef fiind Cristina Modreanu.
Cronici în reviste săptămânale culturale: „România literară", „Dilema veche", „Observator cultural", „Suplimentul de cultură" etc.
Suplimente literare ale cotidienelor: „Adevărul literar & artistic", „Litere Arte Idei" (supliment al „Cotidianului"), „Ziarul de duminică" (supliment al Ziarului Financiar"). În 1991, „Cotidianul" a lansat primul supliment de cultură din presa postdecembristă - „Litere, Arte, Idei" („LAI"), condus de Dan C. Mihăilescu, care a apărut în perioadele 1991-1996, 2001-2004.
La suplimentul „Adevărul literar& artistic", editat din 1920, s-a impus, după Revoluţie, semnătura regretatei Magdalena Boiangiu.
Reviste specializate ale teatrelor: „SpectActor" (revista Teatrului Naţional „Marin Sorescu", Craiova, „aTeNT", Teatru Naţional „Mihai Eminescu" Timişoara.
Publicaţii online: Liternet.ro, ArtActMagazine.ro, Yorick.ro.
Aspiraţie la eficienţă
Ion Cocora
critic de teatru
Ideea de a face din critica teatrală un obiect de reflecţie mi se pare excelentă. Aşa ceva nu se mai prea obişnuieşte astăzi. Credinţa mea e, de altfel, că interesul faţă de cronica de teatru e în cădere liberă. Asta dacă am în vedere, fireşte, pe cei care o citesc. Şi nu mă gândesc neapărat la cititorii obişnuiţi, la cei care se grăbesc să vadă un spectacol de teatru după ce au citit un comentariu elogios despre el, ci chiar la aceia cărora le este destinată, adică la beneficiari, sau la aceia care o scriu. Actorii citesc, de obicei, în cea mai mare majoritate a lor, pasajele în care sunt lăudaţi ori criticaţi. Pe regizori îi atrag mai mult cronicile care le descifrează universul ideatic al spectacolului decât modul de realizare.
Iar criticii rareori mai găsesc răgaz să se citească între ei. În general, opinia mea e că demersul critic evoluează odată cu arta spectacolului, că se condiţionează reciproc. Îmi amintesc că primul comentariu critic despre un spectacol de teatru, dacă pot să-i spun aşa, l-am scris în studenţie într-un mod cu totul accidental şi fără să mă gândesc că peste câţiva ani voi deveni un împătimit al unei "îndeletniciri" la care nu visasem vreodată şi cu care nu aveam nicio tangenţă în afară de faptul că de copil îmi plăcea să merg la teatru. Într-o iarnă, aflând că plec în vacanţă la Reşiţa, un redactor de la revista "Tribuna", unde publicam din când în când poezii, mi-a propus să scriu ceva despre spectacolele teatrului din urbea bănăţeană.
Nu l-am refuzat. deşi în clipa aceea, sincer vorbind, habar nu aveam cum voi reuşi să mă ţin de promisiune. Am citit în grabă câteva cronici de prin reviste şi, având şi norocul ca pe durata vacanţei să se joace cam toate spectacolele produse în acea stagiune, m-am pus pe treabă şi am scris. Articolul cu pricina a fost publicat, dar întâmplarea respectivă, repetatată şi în vacanţa următoare, am considerat-o un accident şi atât. Dar de ce mi-a fost dat nu am scăpat. În 1970, după ce am intrat în redacţia aceleaşi reviste, unde mai toţi redactorii erau poeţi şi prozatori, iar D.R. Popescu, proaspăt "uns" redactor şef, considera că o revistă nu se face numai cu prozatori şi poeţi, ci e nevoie şi de publicişti, de oameni care să se implice şi în alte domenii, să semneze diverse rubrici.
Aşa am devenit titularul rubricii de teatru pe care am susţinut-o săptămână de săptămână aproape trei decenii. M-am refugiat pe loc în bibliotecă şi am citit cam tot ce au scris marii scriitori dintre războaie despre teatru. A fost însă de ajuns ca să înţeleg că lucrurile se schimbaseră radical. Critica de teatru s-a specializat odată cu creşterea imensă a aportului regizorului în realizarea spectacolului. Ea nu se mai mulţumeşte să fie o consemnare, fie şi crirică, a spectacolui, preocupată cu precădere de text şi actori, ci îl priveşte ca pe o operă autonomă, criticul devine un "lector" al spectacolului, un interpret al lui, îi relevă nu doar valoarea, ci şi temele şi sensurile pe care le conferă textului dramatic.
Am optat încă de la început, aşadar, pentru o critică de interpretare. O critică de complicitate cu regizorii, iar cei tineri urmând exemplul maeştrilor (Ciulei, Pintilie, Vlad Mugur, Esrig etc.) se situau în prim plan, încercând să învingă atât cât le sta în putinţă vigilenţa cenzurii. M-am împrietenit astfel repede cu Biţă Banu, Valentin Silvestru îmi trimitea frecvent telegrame să mă felicite pentru cutare sau cutare cronică, pe Dinu Kivu, Victor Parhon îi citeam constant. Şi anii treceau cu bucurii şi mâhniri, cu destule mizerii cotidiene. Dar în ciuda acestora criticul de teatru, dacă se respecta, se bucura de autoritate şi chiar de faimă.
Drept urmare, revista "Tribuna", care apărea în peste zece mii de exemplare şi era citită în toată ţara, s-a impus ca un punct de atracţie pentru regizorii tineri dintre care cei mai mulţi îşi făceau ucenicia în teatre din provincie. Îmi scriau scrisori, răspundeau la anchete, scriau articole, alteori veneau în vizită la redacţie.
Nu vreau să par lipsit de modestie, dar prin cronicile pe care le scriam, prin orientarea lor, constant partizană faţă de ei şi tendinţele novatoare, deşi nu toate spectacolele erau neapărat evenimente, prin premiile anuale pe care le-am iniţiat pentru creatorii tineri (regizori, actori, scenografi, critici) etc., la Cluj au început să se întâmple miracole. La un moment dat a fost numit director al Teatrului Naţional criticul literar Ion Vlad, profesorul meu de teoria literaturii şi estetică de la facultate.
În urma unor discuţii îndelungi, în care am demonstat că sunt un susţinător fanatic al regizorilor tineri, noul director nu a ezitat să angajeze trei nume de top: Aureliu Manea, Alexa Visarion şi Dan Micu. Decizia a făcut vâlvă în epocă şi rezultatele nu au întârziat. Păcat că nu a fost una de durată. Căci ne mai putând să suporte presiunilor oficialităţilor, nefiind dispus la compromisuri, Ion Vlad a demisionat. Am insistat asupra acestei întâmplări întrucât o consider relevantă pentru contribuţia pe care poate să şi-o aducă un critic ân creerea unui climat de efervescenţă chiar în interiorul unui teatru.
Desigur, astăzi vremurile sunt altele. E firesc de aceea ca şi actul critic să cunoască anumite metamorfoze. Cel puţin de structură, dacă nu de fond. Limbajul criticului a devenit unul elevat, subtil, dezinvolt, permiţându-şi libertăţi greu de imaginat altădată. În această privinţă evoluţia e evidentă.Cu mici excepţii, se scrie de regulă o critică mai mult de tip publicistic decât una de interpretare. Deseori ceea ce contează e modul de realizare al unui spectacol şi nu temele lui.
Eu cred, cu riscul de a fi considerat de modă veche, că lucrurile nu pot fi separate. Îmi plac "năzdrăvăniile", sau dacă vreţi experimentele, oricât de trăznite ar fi, dar imediat mă întreb unde duc, spre ce au ochit? Iată de ce pentru mine Radu Afrim rămâne singurul regizor tânăr care s-a desprins detaşat de"stol". Am fost receptiv şi la experimentele lui extreme cum a fost spectacolul cu "Trei surori". Asta fiindcă în tot ceea ce a pus în scenă, indiferent de formulă, am văzut nu numai teribilism şi frondă, dar şi prezenţa unor teme şi obsesii reluate şi amplificate până la exascerbare, a unor nelinişti ce vin dintr-o nevoie interioară de a spune ceva si implicit de a se spune pe sine.
Un alt caz demn de reţinut este acela al Adei Lupu, excelenta directoare a Teatrului Naţional din Timişoara care a reuşit să „îmbogăţească" teatrul pe care îl conduce cu trei spaţii de joc noi. Spectacol ei cu „Trei surori", peste care s-a trecut relativ superficial, nu a fost numai o montare alt fel, originală, inventivă, ci şi un mod personal de a citi piesa lui Cehov şi a-i configura personajele. O critică dacă se doreşte să fie eficientă nu se scrie pentru a arăta cât de deştepţi suntem, sau cât de "răi" putem fi, ci presupune responsabilitate şi chiar îndoială.
Criticul nu e obligat de nimeni să descopere "bijuterii" acolo unde nu sunt, chiar dacă gusturile e normal să difere, sau să se extazieze în faţa unor soluţii commune, practicate încă din prima jumătate a secolului trecut (fireşte, cu mijloace tehnice mult rudimentare), cum ar fi de pildă prezenţa imaginilor filmate. Acestea în multe spectacole excesiv de lăudate rămân exterioare, complementare, se rosteşte câte o "halcă" de text şi apoi se vine cu o imagine, total pleonastică, fără nici un efort de a fi convertită în semn teatral.
Dar să mă oprsc aici, că şi aşa am depăşit numărul de semne sugerat, nu însă fără să mă refer la câteva aprecieri despre critic ale lui Peter Brook valabile pentru oricine şi oricând. Reputatul regizor recunoaşte în "Spaţiul gol" că o artă fără critici ar fi ameninţată în mod permanent de primejdii mult mai mari". Şi tot el zice că există şi critici "cu rol dizolvat", care înlesnesc "acţiunea mortală, atunci când nu-şi acceptă responsabilitatea, când îşi mimează propria importanţă." De meditat!
Se încarcă comentariile...
