Adevarul.ro

Pentru prima oară în România, regizorul Rodrigo Garcia a montat un spectacol de teatru: „Interzis accesul animalelor“ (în care se referă, evident, la oameni). Spectacol experimental şi manifest social care demască tarele cetăţeanului capitalist, producţia Teatrului Naţional din Timişoara traduce într-un limbaj universal amintirile despre violenţă ale regizorului argentinian.

„Urăsc să văd părinţi ducându-şi copiii la restaurant. Odraslele râzgâiate nici nu se ating de mâncare. Părinţii îi îmbuibă, iar copiii se joacă puţin cu bolul alimentar şi apoi îl scuipă. Sigur mâncarea aia va fi reciclată şi-i va fi dată altui client, care o va comanda o oră mai târziu. Nu cred în reciclare, dar asta e altă poveste".

Cu această bucăţică reprezentativă pentru scriitura lui Rodrigo Garcia se deschide materialul de lucru pentru spectacolul de la Timişoara, în care regizorul crede, de fapt, în reciclare, cu toată fiinţa lui. Metodele lui Garcia sunt cunoscute. El lucrează mai întâi cu actorii, căutând în improvizaţie şi inspiraţia pentru text. Apoi, scrie. La Timişoara, însă, el a ales să combine texte mai vechi, din mai multe piese, generând „o operă nouă".

La prima repetiţie, Rodrigo Garcia a pus-o pe Andrea Tokai să se dezbrace, iar pe Claudia Ieremia s-o filmeze. Scena a picat la montaj şi n-a mai prins spectacolul în sine, dar i-a speriat pe actorii timişoreni. Faima de „destabilizator artistic" a lui Garcia îl precedase. Andrea Tokai s-a gândit că va fi pusă, probabil, să omoare un peşte. Garcia a cruţat-o, distribuind în rolul presupusului peşte viu un peşte deja mort (în acelaşi timp, el încerca să ducă la capăt o demonstraţie, oricare ar fi fost ea).

Iepuraşii au scăpat cu viaţă

În spectacolul regizat la Timişoara, Garcia le dă frustrărilor personale o portavoce, considerând violentă chiar şi nonviolenţa. Tot ceea ce vine spre el şi nu-i convine îl agresează.

Actorii stau la o masă, beau apă plată, se ridică pe rând şi mai rostesc câte un monolog. Demască orice formă de impostură socială folosind cuvinte dure, care-i fac pe unii spectatori să strige „ruşine!" şi pe ceilalţi să râdă ironic de naivitatea ofensată a primilor. Actorii vorbesc despre violenţă.

Teatrul „combate bine" şi mai cade din când în când în nişte clişee viscerale; iar spectatorii mai antrenaţi îşi dau seama că noutatea care li propune e cea pe care au mai văzut-o deja. Actorii pronunţă cuvinte care nu există în dicţionar şi se uită la spectatori cum pleacă rânduri-rânduri din sală. Ştiu, în acelaşi timp, că spectacolul acesta nu este pentru ei, ci pentru cei care au rămas.

 Pentru 50% din cei care au mai rămas. Un peşte mort este tăiat în două, cu foarfeca, şi pus într-o cutie de plexiglas. Între cele două bucăţi sunt plasaţi doi hamsteri speriaţi, care-i adulmecă imediat moartea.

Ion Rizea (la bustul gol) se întinde pe o masă şi este luat în primire de zoomul camerei de luat vederi. Cu mare grijă, să nu le facă vreun rău, Claudia Ieremia scoate vreo 15 râme lungi dintr-un borcan, le lasă să se lăfăie pe abdomenul colegului de suferinţă şi îşi argumentează tandreţea cu nişte fraze care nu au legătură cu acţiunile ei. Plan detaliu pe râme, gros-plan cu spaghetti bolognese supte din farfurie de o gură nevăzută. Artă.

Violenţa este camuflată în poezie, umorul e în fiecare gest relaxat al actorilor, iar textul nu se poartă cu mănuşi; este extremist, vrea să deranjeze, să oripileze, să-i facă pe oameni să se simtă dezgustaţi şi să se gândească de ce sunt dezgustaţi. Să plece din sală şi să se gândească de ce au plecat din sală. Garcia rămâne de multe ori fără imaginaţie şi umple spectacolul cu nimic.

Sunt zone de text din care nu răsare nicio idee, guma rămâne fără gust, dar din ea mai prinde contur încă un balon, şi apoi încă unul. Multe momente sunt încărcate de o energie statică. Ca să se întâmple totuşi, ceva, şi să avem ce să vedem, ni se scot la înaintare doi iepuraşi. Urecheaţii sunt torturaţi fără milă, fiind puşi să citească. Apoi li se cântă rock, li se bate la tobe în urechi, dar nu păţesc nimic, sunt doar terminaţi de frică. Inimile lor bat într-un concert neauzit de nimeni.

Într-un spectacol mai vechi, „Accidens", Garcia punea un microfon în dreptul inimii unui homar, iar oamenii îi auzeau viaţa în direct. Un actor îl tăia apoi, ca la restaurant, îl prăjea şi îl mânca. Regizorul bifa ipocrizia oamenilor, care se arătau vexaţi de moartea lirică a homarului, în timp ce în mii de restaurante mureau în aceeaşi secundă alte mii de homari mai puţin celebri.

De data aceasta, Garcia ne-a iertat ipocrizia noastră şi a lăsat în pace râmele, iepuraşii şi hamsterii. A omorât doar un peşte mort, dar acela era deja mort, deci nu se pune.

În spectacolul său, regizorul critică direct consumismul şi forma lui agravantă - showul care vine odată cu el. Îi înjură, şi spune că o să le taie capul celor care nu gândesc cu capetele lor, celor care sunt violenţi prin nepăsare şi care le transferă indolenţa propriilor copii. Virusul s-a modernizat, s-a adaptat şi nu mai răspunde la antibioticele cunoscute, aşa că trebuie stârpit printr-un tratament la fel de agresiv.

Garcia încearcă să dezvoltă anticorpi care să lupte împotriva manipulării şi a îndoctrinării din media, din şcoală şi din familie. Îi trezeşte cu palme zdravene şi cu armele ironiei pe indivizii lobotomizaţi de prejudecăţi prefabricate. În universul civic pe care ei îl populează, invectivele au devenit formule tipice de adresare.

Dar, în teatrul lui de gânduri disparate, Garcia surprinde şi nu prea. Dacă astea sunt armele, e ca şi cum ar trage cu arcul într-o rachetă SCUD. Textele lui sunt datate, pentru că epoca şi-a consumat revoluţia ei anticonsumeristă. Sunt lucruri deja mestecate şi înghiţite. Pe care Garcia ni le reciclează şi ni le vinde din nou. Iar discursul său antiviolenţă îşi are locul la muzeul violenţei. 

Info

Teatrul Naţional Timişoara

Interzis accesul animalelor de Rodrigo Garcia

Regia şi scenografia: Rodrigo Garcia

Cu: Claudia Ieremia, Andrea Tokai, Ion Rizea, Alina Reus, Romeo Ion şi David Popa

* * *