Furtună într-un pahar pe jumătate plin

Spectacolul regizat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic din Bucureşti are de toate: o scenografie de excepţie, videoproiecţii, teatru-dans, momente de musical şi actori buni. Dar „Furtuna” are şi momente în care se transformă într-o ploicică deloc ameninţătoare, în urma căreia se pare că nu va ieşi vreodată curcubeul.

Spectacolul este atât de puternic la nivel vizual încât, de multe ori, pune chiar şi textul lui Shakespeare în umbră. Publicul priveşte fascinat tot ce se întâmplă pe scenă, tentat să nu rateze nimic.

De bine

Punctele tari ale piesei regizate de Cătălina Buzoianu se mulează pe textul bine tradus de Ioana Ieronim. Povestea îşi păstrează limpezimea şi coerenţa, fiind uşor de urmărit şi nu primeşte ca balast un vocabular emfatic.

Cu textul foarte ludic deja în buzunar, Cătălinei Buzoianu nu-i mai rămâne decât să jongleze cu imagini de un dinamism exaltant. Şi reuşeşte să creeze o atmosferă de basm, mixând fericit două lumi, realul cu imaginarul.

Foarte elocvent din punct de vedere cinematografic, cu o coloană sonoră pe măsura imaginii (instalaţia de sonorizare nu are cusur), spectacolul beneficiază de o scenografie care te lasă cu gura căscată. Opt ecrane mobile reprezintă fundalul pe care se sprijină jocul actorilor.

Deoarece acţiunea este plasată pe insula Stromboli, ele sunt permanent umplute cu imagini care se schimbă în funcţie de starea de spirit a personajelor sau de locul acţiunii. Valurile mării lovesc uşor stâncile, vulcanii sunt în plină erupţie, pădurile tropicale înverzesc scena.

Cele opt ecrane mobile se transformă şi în oglinzi care se aruncă introspectiv în interiorul personajelor şi le prezintă deformat chipurile. Deasupra panourilor, o hologramă înfiorătoare cu chip de femeie scrutează insula de pe scenă, pândindu-i, dintr-o altă dimensiune, pe oameni (genială găselniţă multimedia).

Apariţiile aproape spectrale ale Valeriei Seciu, în chip de duh al mamei, înnobilează grotescul şi provoacă ludicul, la graniţa dintre vesel şi trist. Rodica Negrea, în rolul lui Ariel, este excelentă, foarte elastică şi plină de energie. Spectacolul are de toate, până şi parada modei, o insulă de umor, în oceanul tensiunilor răzbunătoare şi al urii.

În final, asistăm la întoarcerea la teatrul pur. Doar lumina simplă a reflectoarelor mai zăboveşte pe actori, iar lacătul spectacolului se deschide. Pentru că, până acum, am asistat, de fapt, la o petrecere, un spectacol, o serie de înscenări. Iar actorii au fost „spirite care s-au topit în aer”.

Un cortegiu de umbre. „Suntem făcuţi din substanţa viselor, iar mărunta noastră viaţă este înconjurată de somn”, rostesc personajele. Un spectacol despre condiţia teatrului, dar şi o declaraţie de nostalgie a Cătălinei Buzoianu, care îşi aminteşte de gloria de odinioară a Teatrului Mic.

De rău

„Vinovăţia, ca otrava, ucide la o vreme după”, spune un personaj. După ce ieşi din sală, îţi dai seama că, furat de peisaj, ai fi putut să nu observi că Mihai Dinvale, în rolul principal, al lui Prospero, are o interpretare echilibrată, dar puţin deconcentrată şi care nu dă mari frisoane sau exaltări.

Prea puţin magnetizant este şi jocul celorlalţi actori (doar corect şi călduţ). Interesantă părea la început şi pasarela, o potecă albă care brăzdează sala în două, chiar prin mijloc, imediat deasupra frunţilor spectatorilor.

Cu ajutorul ei, actorii ies din scenă şi se retrag spre rândurile din spate, dar ca să iasă din sală trebuie să ridice în picioare jumătate de rând de spectatori. Spectacolul a căpătat şi mici accente de musical, dar actorii cântă pe graniţa fragilă dintre fals şi suportabil.

De rău sau de bine? O piesă de văzut! Pentru bogăţia de imagini şi spiritul ludic care o traversează şi pentru că dramatismul şi voioşia sunt bine puse în balanţă.

Din raţiuni care nu ţin de voinţa noastră şi nici de alegerea ei, Magdalena Boiangiu îşi întrerupe temporar colaborarea la rubrica de faţă.