Expoziţie pentru părintele teatrului absurd

Expoziţie pentru părintele teatrului absurd

O amplă manifestare a fost organizată la Biblioteca Naţională a Franţei, cu ocazia centenarului naşterii scriitorului de origine română Eugène Ionesco. Trei sute de piese din arhivele Bibliotecii Naţionale a Franţei şi din arhiva personală a autorului  formează o imagine completă a multiplelor faţete ale acestei personalităţi a teatrului internaţional.

Date interesante nu numai pentru opera lui, dar şi pentru istoria teatrului conţin secvenţele video din piesele sale, desenele pentru decor sau costumele expuse, între care se detaşează cele realizate de Michel Bouquet. Pot fi văzuţi aici mari actori care au dat viaţă personajelor ionesciene, cum ar fi Tatie Danielle în „Scaunele“ sau Claude Piéplu. Printre vedetele expoziţiei se numără, de exemplu, casca primului pompier din „Cântăreaţa cheală“.

„Retrospectiva“ teatrală începe cu „Cântăreaţa cheală“, piesa cea mai jucată în istoria teatrului francez, şi se termină cu „Rinocerii“, în faimoasa versiune englezească semnată de Orson Wells la Londra. Imaginea ei este reconstituită cu ajutorul fotografiilor unor actori prestigioşi care au jucat în ea, cum ar fi Eli Wallach, Joan Woodward sau Alec Guiness, alături de Lawrence Olivier, interpretul rolului principal. Alături se află o fotografie cu doi mastodonţi şi o cronică de o pagină dintr-un ziar de epocă. 

Angoasă şi umor

În privinţa cinematografului poate fi văzută o secvenţă din „Cele şapte păcate capitale“, pe care a reuşit să o realizeze în 1962, avându-i ca interpreţi pe Claude Chabrol, Demy, Vadim, Molinaro, alături de pelicula pe care a turnat-o, împreună cu Max Douy, după scenariul său, „Furia“.

Fragmente biografice se recompun din piesele expuse, mai ales din minunatul volum „Note şi contranote“, din care răzbat angoasa şi umorul caracteristic autorului. O imagine nouă apare din piesele inedite. Naşterea pieselor sale, vizibilă în manuscrisele pline de intervenţii, notele personale ce stăteau la baza unei piese sau a alteia, corespondenţa, crochiurile menite să imagineze punerea în scenă a textelor dramatice, fotografiile cu imagini din spectacole jucate nu numai în Franţa, dar şi în alte ţări ale lumii refac istoria vieţii şi creaţiei unui scriitor, dar şi a unei noi epoci a teatrului.  

Mult mai puţin cunoscute sunt poveştile scrise de Eugène Ionesco. Editura Gallimard a republicat, cu prilejul centenarului, „Poveşti pentru copii de cel mult trei ani“, scrise de el între 1967 şi 1971. În centrul lor se află mica Josette, dublul literar al fiicei sale, Marie-France. Poveştile par o uşă către înţelegerea absurdului, în mod sigur sunt o iniţiere în spiritul ludic, graţie căruia picioarele pot fi urechi, degetele pot fi ochi şi ochii pot deveni picioare. Şi aici, Ionesco extinde limitele limbajului, într-o lecţie fără egal pentru imaginaţie.

Un nonconformist academician

În costumul şi cu sabia de academician, în 1970

Ironia din teatrul lui Eugène Ionesco s-a răsfrânt, într-o măsură, şi asupra propriei existenţe. Un maestru al avangardei literare, un scriitor care a dărâmat toate barierele limbii, un veşnic nonconformist a fost ales, în 1970, membru al Academiei Franceze, iar teatrul lui a devenit „clasic“, a devenit un punct de referinţă pentru dramaturgia secolului XX. Din 1945, când devine primul laureat al Premiului Alphonse Alais, a primit multe distincţii, printre care Marele premiu naţional al teatrului, în 1969, şi premiul „T.S. Eliot-Ingersoll“, ce i-a fost decernat în prezenţa unor personalităţi egale lui din lumea literară: Saul Bellow şi Mircea Eliade. Figură emblematică a dramaturgiei secolului XX, Eugène Ionesco este celebrat de Biblioteca Naţională a Franţei cu o expoziţie pe măsură.