La „Voiajul domnului Perrichon“, spectacolul Teatrului Bulandra din Bucureşti, poţi avea chiar şi până la zece tentative de aţipeală. Unele pot fi încununate de succes. Montarea lui Dinu Cernescu este o mică Elveţie, într-un război care se dă pentru gusturile spectatorilor. Are peisaje frumoase, dar o neutralitate care te lasă indiferent.
Aşezat între coperte frumoase, atent caligrafiat, cu un decor care te introduce foarte bine în atmosferă, spectacolul pierde la capitolul consistenţă, din cauza piesei ireal de proaste, marca Eugène Labiche. Probabil că autorul a scris-o într-o juma' de zi, ca să-şi plătească vreo datorie, altfel nu se poate justifica însăilarea de momente aşa-zis umoristice, intriga rahitică şi panta previzibilă pe care se scurge tot punctul culminant.
Dinu Cernescu, regizor respectabil şi experimentat, a încercat, probabil, să prindă în plasa divertismentului gusturi foarte largi, dar s-ar putea ca spectatorii dezamăgiţi să îi copleşească numeric pe cei satisfăcuţi.
Spectacolul se mulează pe nevoia de distracţie a publicului, dar propune satisfacţii facile, pentru care cei dispuşi să le culeagă nu trebuie să „muncească" prea mult. Altfel te simţi răsplătit când descui câteva lacăte logice ca să ajungi la o poantă bună. Aici nu se întâmplă aşa.
Meritul singular al spectacolului este că nu agresează publicul cu vulgarităţi, ci îşi păstrează linia demnă, respectând toate vârstele. În rest, apelează la dinamica tuturor clişeelor din comediile nememorabile, refuzându-şi orice formă de îndrăzneală.
Piesa are o intrigă simplistă: doi juni escroci se bat pentru aceeaşi fată urâtă, unduindu-se pe lângă tatăl ei, ca doi motani pe lângă un papuc cald. Vor să se însoare, de fapt, cu averea ei. Tehnica de măgulire a viitorului socru va decide, în final, câştigătorul.
Mostre de umor
Ca să vă faceţi o idee despre ce veţi găsi în spectacol, iată care ar putea fi cele mai amuzante două replici (nu are importanţă cine le rosteşte):
„Mă simt atât de umflată... (se corectează)... flatată" sau „Eu m-am născut la şes!" (şi replica) „Eu la maternitate" ş.a.m.d.
„Voiajul domnului Perrichon" activează un verb care bântuie coşmarurile oricărui regizor de teatru, verbul „sinonim" cu următoarea definiţie: „a deschide gura mare printr-o mişcare de inspirare adâncă, urmată de o expiraţie prelungită, trădând oboseală, plictiseală şi mai ales somn".
Gigi Ifrim, un comedian remarcabil, nu scoate foarte mult din personajul său (nici nu prea are ce), deşi te face cel mai mult să râzi. Nici Virgil Ogăşanu, vedeta spectacolului, actor pus în distribuţie pe post de locomotivă. Vehiculul-Ogăşanu tractează doar un vagon cu cărbuni, care ajută trenul să ajungă, cu chiu, cu vai, la finiş şi la aplauze, şi nu un marfar interminabil, încărcat cu emoţie, cu umor sau cu inteligenţă.
„Voiajul domnului Perrichon" poate fi cât de cât digerabil pentru nostalgicii teatrului clasic (inofensiv şi care nu vrea să demonstreze nimic), dar şi o pierdere de timp pentru toţi ceilalţi.
Info
Voiajul domnului Perrichon de Eugen Labiche
Regia: Dinu Cernescu
Cu: Virgil Ogăşanu, Manuela Ciucur, Ilinca Manolache, Ion Cocieru, Gheorghe Ifrim, Vlad Zamfirescu
Scenografia: Maria Miu
* click pe imagine pentru reincarcare daca nu intelegi scrisul.
Trimite Anuleaza