Vă mai amintiţi de...Ovidiu Gologan

Unul dintre cele mai sonore nume ale istoriei cinematografiei româneşti este cel al directorului de imagine al filmelor „Moara cu noroc” (1955) şi „Pădurea spânzuraţilor” (1964).

Primul, în regia lui Victor Iliu, a primit o nominalizare la Palme d'Or (Cannes, 1957). Al doilea, în regia lui Liviu Ciulei, a fost nominalizat la acelaşi premiu în anul 1965 şi a câştigat, tot la Cannes, premiul pentru regie.

Gologan s-a născut la 14 mai 1912, la Constanţa. A fost pasionat de teatru şi apoi de fotografie, prin care va ajunge, într-un final, la cinematografie, domeniu în care va excela. Debutează în prima echipă a jurnalelor de actualităţi ale Oficiului Naţional Cinematografic, îndeplinind rolul de asistent de cameră al directorului de imagine francez Amédée Morrin şi avându-l ca şef de echipă pe renumitul regizor român Paul Călinescu („Titanic Vals", 1964).

Între anii 1944 şi 1948, Gologan participă, cu camera de filmat în mână, la cele mai importante evenimente istorice ale ţării. Refuzând să devină membru al partidului comunist, Gologan este acuzat de legionarism pentru că l-ar fi filmat frecvent pe Antonescu. Acuzaţia era, însă, exagerată, el filmând toate aspectele evenimentelor.

Cele mai mari realizări ale lui Gologan datează din perioada de după război. Pe lângă cele două filme de succes menţionate mai sus, a colaborat cu Ion Popescu-Gopo la filmul „De trei ori Bucureşti" (1967) sau cu Gheorghe Vitanidis la „Facerea lumii" (1971) şi la ficţiunile biografice „Ciprian Porumbescu" (1972) şi „Dimitrie Cantemir" (1973).

Operatorul şi regizorul Corneliu Medvedov a publicat, în 1988, la 16 ani de la moartea lui Gologan, o biografie a reputatului director de imagine. În carte, criticul de film Florian Potra este citat spunând: „Figura centrală a lui Ovidiu Gologan domină secolul XX din istoria cinematografului românesc şi va trece, cu certitudine, şi în secolul viitor. Nu doar ca operator de film, ca director de imagine, ci ca personalitate de cineast absolut".