Cronică de moravuri: Izabela

După naţionalizare, începând cu anii ’50, prin mansarda casei părinteşti au început să se perinde tot soiul de oameni, de prin toate colţurile ţării şi din toate breslele vremii, în general, oameni cu dosare sănătoase tun.

Ieri. Cu Izabela, fata noilor vecini, m-am împrietenit când aveam în jur de trei ani. Pubera masivă, pieptoasă, cu ten gras-strălucitor, răspândea un iz iute de sudoare tânără şi avea braţele, gambele şi buza de sus acoperite cu o brumă de puf întunecat. Cred că era mai degrabă timidă cu cei de-o seamă cu ea, de vreme ce m-a ales, ca prieten apropiat, tocmai pe mine, vecinul inofensiv de la etaj.

Ziua ne jucam prin curte, seara ne retrăgeam în casă, în camera mea cu glasvand, unde făceam vrute şi nevrute: desenam, ne jucam cu ghinde, cu castane, cu vechituri, de-a v-aţi-ascunselea, piticot şi, după o perioadă de tatonări, la iniţiativa ei, de-a doctorul, de-a mama şi de-a tata. Dialogurile scornite, afecţiunile şi durerile închipuite au evoluat treptat spre ciupituri, înghionteli şi pipăieli ţintite tot mai jos, până sub centură. Ne-am dezbrăcat, până la urmă, de tot - eu de feşi, ea de fuste. Suportam perplex şi cu voluptate incertă tratamentele ei tot mai sofisticate.

Mă întorcea pe toate feţele, ca pe o păpuşă, mă frământa şi mă apuca de toate cele, mă purica pe unde nu ajunsesem niciodată, mă pupa unde nici nu visasem. Am rămas cu amintiri fragmentare, dar persistente ale miresmelor ei axilare, întunecimilor inghinale şi sânilor în care-mi cufunda, ţinându-mă de urechi ca pentru botez, capul.

Azi. I-am simţit multă vreme lipsa, după ce s-a mutat din pod. Mă chinuia o dorinţă acută pentru ceva extrem de difuz, o poftă intensă, dar fără obiect, pe care nu ştiam unde să o situez şi, mai ales, cum să o astâmpăr. Intuiam însă că leacul se află la Izabela. De aceea, când mă apuca aleanul, escaladam fereastra şi privind în sus, spre mansardă, îi invocam, cu voce tremurândă, numele.