Cronică de moravuri:Piele albă, piele neagră

Pielea bronzată a fost şi este un standard al frumuseţii, dar unul care a luat o oarecare turnură dramatică de-a lungul vremii.

Ieri.  Tenul colorat în urma expunerii la soare nu a fost întotdeauna un deziderat al oamenilor preocupaţi de frumuseţe. Dimpotrivă, până pe la mijlocul secolului trecut, o condiţie a atractivităţii era pielea cât mai albă. Chiar şi în Egiptul antic, oamenii foloseau diferite loţiuni de protecţie solară, cercetătorii descoperind, recent, care erau ingredientele folosite în aceste soluţii. Tărâţele de orez, iasomia şi extractele de lupin se numărau printre acestea. Este bine ştiut astăzi că iasomia vindecă moleculele de ADN din piele, iar extractul de lupin este folosit pentru a regenera pielea.

Prima cremă de soare eficientă a fost descoperită însă de către chimistul Will Baltzer în 1938. Produsul se numea „Gletscher Crème" şi s-a estimat că avea un coeficient de protecţie 2. Puţin mai târziu, în anii '40, farmacistul american stabilit în Miami Benjamin Greene a creat, în propria sa casă, prima cremă de protecţie solară folosită la scară largă. Substanţa avea culoarea roşie, era lipicioasă, avea textura unui jeleu şi, peste toate astea, lăsa pete pe haine.

Formula a fost botezată „red vet pet" (de la red veterenary petrolatum) şi a fost testată mai întâi pe propria piele a farmacistului american. Pentru că s-a dovedit parţial eficientă, Greene a început să o comercializeze. În plin Al Doilea Război Mondial, a vândut-o armatei, soluţia fiind distribuită soldaţilor expuşi la soarele necruţător din Pacific. Compania Coppertone a fost cea care a cumpărat ulterior brevetul invenţiei, comercializând loţiunea şi transformându-o într-un produs ultra-popular, denumit „Bain de soleil".

În 1962, Franz Geiter introducea conceptul SFP (Sun Protection Factor - factor de protecţie solară), care a devenit standardul mondial de măsurare a eficienţei loţiunilor de soare.

Azi.  Dacă în secolele trecute doamnele şi domnişoarele nu ieşeau afară sub razele necruţătoare ale soarelui fără să fie acoperite până în vârful nasului pentru a-şi păstra pielea cât mai albă şi deci, pe atunci, frumoasă, astăzi a devenit deja obişnuiţă să întâlneşti, în plin ger iernatic, domnişoare care îşi etalează mândre bronzul proaspăt maroniu asigurat de cremele auto-bronzante.