Cronică de moravuri:Pantofi cu şpiţ

Fiecare cu ciocatele lui. Americanii cu cizmele de cowboy, balcanicii, odinioară, cu imineii de origine otomană, din material textil şi marochin, cu talpă plată şi vârf înălţat.

Ieri. Purtai, de cele mai multe ori, ceea ce găseai sau aspirai, după posibilităţi, la moda vremii, întrezărită printr-o revistă străină, pe coperta unui vinil ori într-un film american. După cum ţi-era norocul, te învârteai cu o pereche de „otteri" (pantofi de piele din „Republica Federală"), cu ciocate, espadrile, tenişi chinezeşti (precari, comozi şi puturoşi) sau adidaşi cu trei dungi („originali", adică).

Azi.  Întâlneşti tot mai frecvent încălţări bărbăteşti cu vârf prelung, ascuţit, încovoiat în sus. Şi nu sunt iminei şi nici cizme de cowboy, ci pantofii de zi cu zi care au cotropit, de la o vreme, pieţele Europei Centrale şi de Sud-Est - de la tarabele din Niro şi Obor până la vitrinele din Viena. Pantofii ciocaţi încalţă picioarele tinichigiilor gabori, cu pantaloni bufanţi şi boruri largi, şi pe ale angajaţilor de corporaţie, trepăduşi sau mari directori, deopotrivă.

Cu precădere negri, noii iminei fac pliuri de folosinţă care aduc cu articulaţiile chitinoase ale unor libărci uriaşe, se lăbărţează bleg, de la purtat, rămân însă ascuţiţi şi avântaţi în sus, infatigabil.

Ţi-l imaginezi pe cel care-i poartă, comic şi cumplit, ţopăind dansuri turceşti, umblând ţanţos, cu mers de raţă, lustruindu-şi vârful pantofilor de cracul pantalonului, dar şi scuipând în colb, cu obidă, ucigând cu talpa mucuri de ţigară, negociind, te miri ce, la sânge, zornăind infatuat cheile maşinii, vorbind aferat, în gura mare, la celular - totul, în aceleaşi încălţări de circ şi îngropăciune.

E, oare, şpiţul forma vestimentară a impertinenţei? De ce sunt încălţările ascuţite? De eleganţă, de şic, de şmecherie, de făcut loc prin mulţime? Ca să facă piciorul mai lung, pentru aerodinamicitate sau, pur şi simplu, pentru dat şuturi în fund?