Adevăruri de altădată: Filmul rusesc

E ste clar că prostul gust al domnului spectator bucureştean face ca, în mod sistematic, filmele bune să cadă, în timp ce infamii diverse: operete, comedii zise „muzicale“, poveşti poliţiste neverosimil şi inutil fioroase, „super reviste“ de „fast-lux“ etc., etc., să ţină afişul la nesfârşit.

E drept că uneori chiar un film bun reuşeşte să placă. Dar căutaţi bine. Totdeauna veţi găsi explicaţia în cine ştie ce amănunt străin de frumuseţea filmului: de pildă vre-un copil care moare de scarlatină în braţele tatălui său care cânta un şlagăr în timpul operaţiei sau vreo femeie sexapelică care consimte să nu ne ascundă nimic, etc., etc. Dar iată că, în mijlocul băltoacei de anoste mediocrităţi apare, deodată, o pură floare.

În mijlocul descurajării şi plictiselii, ne vine vestea că se vor aduce, în România, filme ruseşti. M'am dus să vizionez unul din ele. Şi am rămas, fără exagerare, fermecat. Calitatea fundamentală a artei dramatice ruseşti este tinereţea, un neastâmpăr de adolescent cu inima plină de dorinţi de invenţie. Tehnica inerentă filmului cere ca fiecare detaliu să fie ticluit cu grijă, după meticuloase potriveli.

Cu toate acestea, impresia pe care ne-o dă cinematograful rus reuşeşte să fie aceia a unei necontenite improvizaţiuni. Actorii au aerul că se amuză ei înşişi considerabil, cu ocazia jocului. Par'că fiecare gest a fost găsit atunci, pe loc, şi cel care-l face se simte umplut de acea satisfacţie, pe care o avem când, pentru o împrejurare dată, am găsit reacţiunea cea mai ingenioasă, cea mai potrivită, cea mai spirituală.

Alături de categoria estetică a graţiosului, a nostimului, a ironicului şi a ingeniosului, filmul rusesc mai are şi pe aceea a frumuseţii plastice pure şi simple. Asta se vede la exterioare, tablouri de o compoziţie impecabilă: străzi, câmpuri, curţi de palate, drumuri de ţară, vaste mişcări de mase; toate aceste „specialităţi americane" sunt mânuite de ruşi aşa cum nimănui la Hollywood nu i-ar fi trecut prin gând. 

(articol publicat de D.I. Suchianu în „Adevărul", 1935)