Adevăruri de altădată: Discernământ artistic
0Filmul care va inaugura seria de producţii ruseşti aduse în România se chiamă „Locotenentul Kije“. Acţiunea se petrece la 1800, pe vremea ţarului Pavel I, împăratul dement pe care l-a mai realizat odată pe ecran Jannings.
Lucrurile se petrec pe planul farsei şi satirei. Ideea fundamentală este aceasta: când un monarh absolut zice că ceva alb este negru, atunci acel lucru este deabinelea negru, şi datoria curtenilor precum şi a restului populaţiei este nu numai să creadă şi să propage socotinţa monarhului, dar să caute a forţa toate împrejurările exterioare în sensul credinţii stăpânului, să caute a selecta din desfăşurarea istorică toate evenimentele ce ar putea corobora acea transformare din alb în negru, pe care a hotărât-o împăratul.
Vă închipuiţi câtă fantezie se poate cheltui pentru punerea pe ecran a unei asemenea idei, atunci când producătorul şi artiştii sunt ruşi. Cu atât mai mult cu cât canavaua generală a subiectului există deja sub forma unei nuvele scrise de un autor rus recent.
Nu vreau nici să povestesc subiectul, nici să fac analiza tehnică a filmului. Vreau numai să-mi mărturisesc bucuria directă şi simplă pe care am avut-o în faţa artei adevărate, în faţa autenticului, sincerităţii şi fanteziei.
A vedea un film rusesc după filmele curente care se reprezintă pe ecranele capitalei noastre este exact ca şi când, după o intoxicaţie cu mangal, am reuşit să scoatem capul pe geam şi să respirăm. Americanii sunt mari actori; ruşii sunt cei mai mari. Ei au simţul dramei şi al comediei mai tare ca oricine. Şi la ei nu-i numai dexteritate: e sensibilitate estetică profundă, discernământ artistic sigur. De două ori am văzut filmul rusesc care se va da la Bucureşti.
Nu este dintre cele mai bune ale artei moscovite. Dar aşa cum e, constituie un exemplar de artă subţire, de autenticitate estetică şi de veracitate psihologică aşa cum puţine filme americane ne pot da. Am zis americane, căci azi aproape numai ele pot din când în când să nu fie
false.
(articol publicat de D. I. Suchianu în „Adevărul", 1935)
Se încarcă comentariile...
