Viitorul sună bine
0
Orchestra Naţională de Tineret se reuneşte pentru a doua oară în România.Această orchestră e genul de instituţie care pe alte meleaguri ar provoca un lanţ coerent de iniţiative, articulate într-un mecanism durabil, care să facă faţă chiar şi unei crize.
Este acel tip de organism artistic colectiv care reprezintă chintesenţa optimismului. A încrederii într-un viitor. Mai bun, desigur. Este o entitate artistică pe care nu puţine ţări îşi doresc să o aibă, iar dacă o au, să fie comparabilă cu cea pe care am ascultat-o la Ateneul Român sub numele de Orchestra Naţională de Tineret din România.
Cine a avut ocazia de a vedea cu câtă mândrie locală îşi prezintă cei din lumea anglo-saxonă chiar şi cele mai modeste ansambluri muzicale de tineret nu poate fi nepăsător la potenţialul pe care această orchestră îl are în peisajul cultural naţional şi chiar regional.
Graţie aceloraşi puţini care, la iniţiativa violoncelistului, profesorului, promotorului Marin Cazacu au înfiinţat şi au motivat existenţa acestei orchestre, ne-am putut bucura şi anul acesta de existenţa ei în cadrul Festivalului „Enescu şi muzica lumii”, organizat de Primăria Sinaia, Fundaţia „Prietenii muzicii” Serafim Antropov şi Centrul European de Cultură Sinaia, cu desfăşurare pe toată Valea Prahovei, dar şi la Bucureşti, la Ateneul Român.
Cu un efectiv mărit, orchestra a fost din nou pregătită în cantonamentul de la Sinaia de o echipă de profesori-maeştri. Parte din ei sunt muzicieni care desfăşoară o meritorie carieră în străinătate, cum este cazul violonistului Liviu Prunaru, violistului Marius Nichiteanu sau contrabasistului Dorin Marc, ceilalţi sunt nume care în peisajul cultural autohton nu mai au nevoie de nicio prezentare, cum este cazul solistului Filarmonicii „George Enescu“, violoncelistul Marin Cazacu sau cel al lui Adrian Petrescu, prim-oboist al aceleiaşi orchestre.
Ceva s-a schimbat...
Un anume tip de pragmatism, un tip de sensibilitate mascată de haina invulnerabilităţii, colorată la această vârstă - cuprinsă între 16 şi 25 de ani - cu nuanţe mai mult sau mai puţin stridente, sunt trăsături care i-au caracterizat pe tinerii din toate timpurile. Pe vremea când pe pereţii liceului de muzică se aflau acele tablouri care cuprindeau pozele tuturor absolvenţilor unui an de studii, toţi bobocii erau impresionaţi de trăsăturile mature ale „celor mari“.
Astăzi, după ce ani de-a rândul am fost impresionată, nu întotdeauna plăcut, de imaturitatea profesională parcă tot mai accentuată a noilor generaţii, ceva parcă s-a schimbat în ultimii ani. Ceva ca o întoarcere în trecut, la feţele mature, puţin grave, oricum preocupate din vechile fotografii care marchează în bine modul de a înţelege actul artistic.
Seriozitatea cu care au înţeles să participe la incomodul, dar cu siguranţă interesantul proces de pregătire, s-a simţit în mod benefic pe scenă, unde dirijorul Cristian Mandeal - care pregăteşte această orchestră de la înfiinţarea ei - a putut avea un frumos câmp de desfăşurare artistică.
S-a cântat cu avânt, dar nu nesăbuit, s-a greşit puţin, iar corecţiile s-au simţit de la un concert la altul, venite din propria convingere a interpreţilor. Tocmai de aceea potenţialul artistic al orchestrei este imens, fiind cel puţin dublat de adresabilitatea absolut specială a acestui tip de ansamblu pentru acel public nou de care avem atât de mare nevoie.
Asemenea copiilor mici care ascultă mult mai uşor şi învaţă cu mult mai mare plăcere cântecele interpretate de copii apropiaţi de vârsta lor, acel public tânăr pe care vrem să îl vedem în sălile de concert simfonic poate fi, şi chiar este mult mai convins de mesajul artistic venit din partea congenerilor.
I-am ascultat la Ateneul Român într-o sală arhiplină, entuziasmându-ne în faţa tânărului violonist din Republica Moldova Ilian Gârneţ, în Concertul pentru vioară în mi minor de Mendelssohn şi contaminându-ne de patima molipsitoare cu care s-a cântat Rapsodia a II-a de Enescu şi Simfonia a VIII-a de Dvorak.
Se încarcă comentariile...
