Oedipe cel cuminte
0
Cei care au stat acasă şi au ascultat opera enesciană la radio nu au avut nimic de pierdut. Dacă Neagu Djuvara are privilegiul de a fi singurul dintre cei aflaţi în sala Operei Naţionale Bucureşti care a asistat la premiera oficială a operei „Oedipe“ de la Paris, din 1936, majoritatea dintre noi au doar amintiri recente privind această emblematică creaţie.
În ultimii 20 de ani, la Bucureşti am avut ocazia de a vedea numeroase şi diverse montări ale „Oedipe-ului“ enescian, dar cea care a deschis ediţia a XIX-a a Festivalului Internaţional „George Enescu“ a fost de departe cea mai... cuminte.
Toată lumea a venit cu un prag de aşteptare ridicat la această coproducţie Théâtre du Capitole de Toulouse – Opera Naţională Bucureşti, în care, practic, montarea (decoruri, costume) a venit integral din Franţa.
Culoarea gri domină scena şi nu o părăseşte, dorind parcă să ne convingă că trebuie să privim toată această poveste printr-un văl european, care să nu lase să transpară nimic din viaţa plină de sevă a tragediei lui Oedipe, aşa cum a transpus-o Enescu în muzică.
Este adevărat, respectul pentru muzica enesciană trebuie salutat. Totuşi, cei care au venit în sală meritau mai mult decât să plece cu ideea că şi dacă o ascultau la radio cam tot aceleaşi satisfacţii estetice le-ar fi avut.
De altfel, Radio România Cultural şi Radio România Muzical au şi transmis în direct premiera şi au profitat de faptul că, probabil, a fost una dintre cele mai «radiogenice» montări ale operei „Oedipe“, mişcarea scenică fiind minimală şi nezgomotoasă, acoperind doar strictul necesar, ca de altfel şi mimica actorilor. Aşadar, la radio a sunat perfect. Totuşi, s-a filmat şi pentru Mezzo, iar în sală s-a aflat un public al anului 2009, chiar dacă unul de protocol, specific deschiderilor de festival.
Viziune franţuzească
Regizorul Nicolas Joel, cel care a adus muzica lui Enescu pe celebra scenă din Toulouse în montarea pe care o putem vedea acum la Bucureşti, este din această toamnă directorul Operei din Paris şi se pare că într-una dintre stagiunile viitoare este programată şi o premieră pariziană „Oedipe“, care ar readuce lucrarea pe scena pe care a fost prezentată public pentru prima oară.
Revenind la Bucureşti, toţi cei care acuzau în montările lui Andrei Şerban şi, respectiv, Petrică Ionescu faptul că muzica lui Enescu era sufocată de desfăşurarea scenică cred că au fost fericiţi de această dată, fie că au fost curioşi să vadă versiunea din deschidere, în care interpretarea «à la française», plină de transparenţe şi nuanţe, a fost susţinută şi de protagonist, baritonul Franck Ferrari, fie că vor merge în această seară, când revine Ştefan Ignat în rolul principal.
O comparaţie sugestivă se poate face ascultând-o pe Ecaterina Ţuţu, cea care a fost Sfinxul în mai multe montări succesive de la Bucureşti şi care de această dată a propus o abordare mai «debussystă» ca oricând a partiturii.
Pentru prima dată, deschiderea festivalului a fost la Operă şi a fost una selectă, rafinată, pentru cunoscători. Corul şi orchestra Operei bucureştene, ca de altfel şi cei care susţin restul rolurilor importante – Oana Andra, Horia Sandu, Ştefan Schuller, Mihai Lazăr şi nu numai – şi-au meritat pe deplin aplauzele. Totuşi, marele public pe care şi l-a câştigat Festivalul Enescu în ultimii 10-15 ani aşteaptă cu entuziasm în continuare a doua deschidere, cea din 8 septembrie, de la Sala Palatului.
Se încarcă comentariile...
