Miezul nopţii, după Enescu

Miezul nopţii, după Enescu

După ce ultimele acorduri ale festivalului s-au risipit, pe scena concertistică a rămas un gol. E miezul nopţii şi, în loc să fiu la Ateneu, sunt acasă, în faţa computerului. Singurul aspect negativ al concertelor de la miezul nopţii de la Festivalul „Enescu” a fost acela că dau dependenţă.

Deschiderea stagiunii la Filarmonică a fost palidă. Ceea ce pot aştepta cu speranţă iubitorii de muzică în această lună octombrie este venirea charismaticului dirijor Jin Wang la 17 octombrie în faţa Orchestrei Naţionale Radio şi la 22-23 octombrie în faţa Filarmonicii „George Enescu”. Toate concertele vor avea loc la Ateneu şi vom încerca atunci să ne reamintim incandescenţa nopţilor de weekend în care publicul acelei săli părea a fi cu totul altul.

Un organism muzical complex

La această ediţie a festivalului au fost nu mai puţin de 10 concerte programate de la ora 22.30 şi care s-au desfăşurat, toate, cu sala plină. Centrul grupajului a fost ocupat de două serii de autor – Haydn – Orchestra de Cameră din Lausanne – Christian Zaccharias şi Schubert – Orchestra de Cameră din Viena – Heinrich Schiff, aceasta din urmă fiind chiar integrala simfoniilor schubertiene.

Acurateţe, logică stilistică, transparenţă în nuanţele mici, susţinere, suflători impecabili (un cornist de vis) şi, mai presus de toate, personalitatea inconfundabilă a lui Christian Zaccharias sunt doar câteva dintre amintirile unor seri de recitaluri. Muzica lui Haydn parcă nu a curs niciodată atât de firesc, de natural. Senzaţia de implicare totală a membrilor Orchestrei de cameră din Laussane a susţinut senzaţia unui organism muzical complex, din care respiră prin toţi porii bucuria de a împărtăşi muzica.

A fost unul dintre momentele cele mai importante ale întregului festival. Seria celor trei concerte a avut şi o structură deosebită, sonatele pentru pian solo alternând cu momentele camerale şi cu simfoniile sau concertele în care solişti erau pe rând membri ai orchestrei, artişti veniţi parcă din alte galaxii muzicale. A fost prima oară când forţa ansamblului s-a ridicat la acelaşi nivel cu perfecţiunea greu de descris în cuvinte a lui Christian Zaccharias. Faptul că aceşti artişti cântă mult împreună îi face să sune ca un instrument complex construit de o singură persoană.

Contactul cu gândirea şi posibilităţile muzicale ale acestui muzician remarcabil poate fi comparată doar cu experienţa pe care o aveau discipolii în relaţia cu atotcuprinzătorii savanţi ai Renaşterii. Curgerea firească a muzicii te fură cu totul şi abia după aceea, încetul cu încetul, îţi dai seama cât de laborios a fost discursul cu care tocmai ai venit în contact.

Fără a face – din fericire – notă discordantă, întâlnirea cu integrala simfoniilor schubertiene, propusă de Orchestra de Cameră din Viena condusă de Heinrich Schiff, vine pe un onorant loc doi în seria acestor concerte. Personalitate decisivă în arta interpretării violoncelistice a ultimilor zeci de ani, Heinrich Schiff face parte, foarte probabil ca şi Christian Zaccharias, dintre acei interpreţi care au fost atraşi de arta dirijorală datorită unei puteri de cuprindere a muzicii care depăşea posibilităţile – chiar şi exploatate la maximum – ale instrumentului la care au cântat o întreagă viaţă. Spre deosebire de marele pianist, marele violoncelist nu pare a îmbrăca cu aceeaşi naturaleţe, cel puţin deocamdată, fracul dirijoral. Relaţia cu orchestra nu a mai dat senzaţia de organism cu un puls şi o răsuflare unică. Chiar şi aşa, integrala simfoniilor de Schubert a reprezentat un tur de forţă.