Întorsături ale destinului

Întorsături ale destinului

Interpreţii români, ajunşi lideri de orchestre în străinătate, s-au întors acasă. Povestea incredibilului Festival „Enescu” 2009 conţine şi istoriile individuale, secunde, ale muzicienilor care au urcat pe scena lui.

Au trecut 20 de ani de la acel 1989 în care traseul istoric al României s-a schimbat. Festivalul era şi atunci, există şi acum. Noi (majoritatea) eram şi atunci, existăm şi acum. Amploarea acestui festival din 2009 era de neimaginat în toamna lui 1989.

Acum, 20 de ani mai târziu, vedem zeci de orchestre europene fabuloase pe scenele festivalului. Istoria secundă la care mă refer se poate citi în existenţa ca lideri ai unora dintre orchestrele de vârf din festival, a unor muzicieni români.

Liviu Prunaru este concertmaestrul Concertgebouw Amsterdam – cea mai bună orchestră din lume în acest moment. Bogdan Zvorişteanu este concertmaestrul orchestrei Suisse Romande, care a avut „datoria şi onoarea”, după cum spunea dirijorul ei, Marek Janowski, de a încheia festivalul, cu Suita I de Enescu. Acum 20 de ani, amândoi erau studenţi ai Conservatorului din Bucureşti.

Lorenz Năsturică Hershcowici, violonist român dintr-o generaţie anterioară celor doi şi care a fost mult timp concertmaestrul Filarmonicii din München în vremea lui Sergiu Celibidache, conducea, la Bucureşti, din dubla postură de concertmaestru şi dirijor, Orchestra de cameră din München. La Maggio Musicale Fiorentino concertmaestru a fost la Bucureşti şi un violonist originar din Cluj, Ladislau Horvath.

Dacă în 1989 în România nu s-ar fi întâmplat nimic, toate aceste întorsături ale destinului nu ar fi putut avea ca repere reîntâlniri de această natură pe scenele Festivalului „Enescu” în 2009.

Faptul că producţiile, dar şi personalităţile lumii cul-  turale au devenit – aşa cum este firesc –, realităţi de circulaţie internaţională este una dintre cele mai mari realizări ale acestor 20 de ani. Mai important e că acest fenomen a depăşit de mult romantismul de început al anilor `90, în care simplul fapt că erai muzician român era un punct de atracţie pentru lumea muzicală internaţională. Acum, toate numele româneşti aflate în poziţii importante sunt valori certe.

Să uite că trăiesc în România

Revenind la acest minunat septembrie muzical 2009 la Bucureşti, cifrele impresionante pe care le-au prezentat organizatorii nu pot fi suficient de sugestive, dacă nu aţi văzut spectatorii festivalului. Publicul din sălile Festivalului „Enescu” a fost din nou unul proaspăt, într-o proporţie semnificativă, ceea ce (cu toate trecătoarele dezavantaje ce decurg din aplauzele între părţile concertelor) ne face din nou să sperăm într-un poteţial reviriment al publicului tânăr al muzicii clasice.

Zvorişteanu, concertmaestrul orchestrei Suisse Romande

Din păcate, este evident că motivele pentru care se vine la festival ţin de dimensiunile de eveniment ale acestuia, ceea ce stagiunile noastre destul de modeste în privinţa posibilităţilor de a invita dirijori şi solişti importanţi pot oferi doar de câteva ori pe sezon, în cel mai bun caz.

Cred că soluţia ar fi ca măcar să încercăm să reînfăţişăm publicului concertele Filarmonicii sau ale Orchestrelor Radio în altfel de „ambalaje”, să le pictăm în culori mai vii, să înfăţişăm oamenilor fizionomiile unor muzicieni care privesc luminos meseria superbă pe care şi-au ales-o şi care uită măcar pentru două-trei ore pe săptămână, atunci când se află pe scenă, că trăim în România, şi asta nu numai în vreme de festival.