Concert pentru un singur spectator

Violonistul Alexandru Tomescu i-a dedicat concertul de la Ateneu din 17 mai tatălui său, care plecase dintre cei vii cu numai câteva zile în urmă. Sala Ateneului Român a fost plină la finalul Turneului Stradivarius, aşa cum s-a întâmplat la toate celelalte treisprezece recitaluri cu acelaşi program susţinute de Alexandru Tomescu şi Horia Mihail între 15 aprilie şi 17 mai.

Braşov, Oradea, Piteşti, Sighişoara, Reghin, Târgu- Mureş, Baia Mare, Cluj-Napoca, Sibiu, Timişoara, Lugoj, Bacău şi Iaşi au fost reperele celui de-al doilea Turneu Stradivarius, unul care s-a dorit cu totul deosebit prin cauza umanitară care i-a fost dedicat (campania de strângere de fonduri pentru ridicarea Centrului Social şi de Reabilitare al Asociaţiei Nevăzătorilor din România).

Entuziasmul publicului nu are însă nimic de-a face cu faptul că ultimul recital, cel din 17 mai de la Ateneul Român, a avut pentru Alexandru Tomescu  un singur spectator. Tatăl lui, Adrian Tomescu, cel care în calitate de pianist s-a aflat de atâtea ori pe scenă alături de el şi care a fost unul dintre suporterii înfocaţi ai acestui turneu până în ultima clipă, a plecat dintre noi săptămâna trecută, lăsând un loc gol nu numai în sala Ateneului, în acea seară de 17 mai 2009.

Gândit pentru a pune în valoare toate datele artistice şi tehnice ale unui violonist de anvergură care s-a întâlnit cu o vioară ce îi poate duce mai departe calităţile, programul recitalului a pornit de la Brahms şi Grieg, pentru a ajunge la Wieniawsky şi Sarasate.

Întâlnirea viorii cu violonistul

Din momentul în care a preluat vioara Stradivarius, Alexandru Tomescu a evoluat în paralel cu ea, deschizându-i sunetul şi descoperindu-i tainele. În seara atât de încărcată de emoţie de la Ateneul Român am simţit că Alexandru Tomescu reuşeşte tot mai bine să ne vorbească prin vioara sa.

Comunicând perfect cu intelocutorul său din faţa pianului Steinway, Horia Mihail, un partener autentic ce îşi susţine răspunsurile cu aceeaşi anvergură solistică, Alexandru Tomescu a reuşit şi în acea seară, ca de altfel de câte ori l-am ascultat şi văzut în ultimii ani, să se apropie de profilul complex al unui muzician de secol XXI, care, în afara performanţei, are obligaţia de a nu se sustrage vieţii publice.

Ajungând în acel moment al carierei în care cântă ireproşabil, Alexandru Tomescu reuşeşte să producă emoţie atât prin lucrări de mare forţă interioară, cât şi prin opusuri de virtuozitate, scrise pentru spectacol. Iar în acest concert final al Turneului Stradivarius, dimensiunea emoţiei intense a fost parcă şi mai puternică.

În plus, Alexandru Tomescu îşi asumă, alături de Horia Mihail (cărora li se alătură în Romanian Piano Trio şi Răzvan Suma) acel misionariat cultural pe care nu ştie să-l facă niciun alt exponent al generaţiei 30-40 de ani din cultura românească, din niciun alt domeniu.

Este o întoarcere către cei din afara lui, pe care dacă ar avea-o mai mulţi tineri oameni de cultură români, mai puţin orientaţi strict către construirea propriei individualităţi sau pur şi simplu imagini, am fi, cu siguranţă, mai mândri de ceea ce ni se întâmplă zi după zi. Dacă şi alţii, în afară de Alexandru Tomescu şi Horia Mihail, şi-ar exprima public cât mai des bucuria pe care le-o produce, de exemplu, gestul unor liceeni din Lugoj de a strânge bani pentru nevăzători, lucrurile s-ar schimba mai repede spre bine în România.

Vioara lui Alexandru Tomescu şi-a strigat public această bucurie şi o va face în continuare. Chiar dacă în acea seară, sufletul violonistului cânta, ireproşabil, cel mai greu concert din cariera sa de până atunci: un concert pentru un singur spectator.