Cei patru bădărani… când vine primăvara

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Orice abordare scenică a unei tare sociale precum bădărănia este bine-venită  în peisajul cultural autohton, pentru care mitocănia rămâne o temă fertilă. În esenţă, mitul bădărăniei este acelaşi, indiferent de epocă, la fel de proaspăt acum, ca în bine-cunoscuta piesă a lui Goldoni.

Mesajul celebrului dramaturg italian nu este - din păcate - deloc perimat. De aceea, readucerea pe scenă a unor portrete tip din zona mitocăniei, a prostiei sau a trufiei ar trebui să fie un succes de casă garantat, aşa cum s-a întâmplat cu recenta reţetă înregistrată de piesa „Dineu cu proşti" a Naţionalului din Bucureşti.

În acest sens, comedia muzicală în trei acte „I Quatro Rusteghi" („Cei patru bădărani") compusă de Ermanno Wolf-Ferrari (1876-1948) era de aşteptat să aducă elemente noi în necesarul demers de „înfierare" a unor defecte care în societatea noastră trec tot mai mult la rangul de mod de viaţă. Şi asta, pentru că, dacă scena teatrului are, mai ales în cultura noastră, o glorioasă tradiţie în acest sens, la operă temele predilecte vin de regulă din alte zone.

Culoare veneţiană

Această schimbare de registru tematic în repertoriul Operei Naţionale din Bucureşti a beneficiat de o atenţie specială, echipa de realizatori a spectacolului fiind compusă din regizorul austriac Peter Pawlik (deja apreciat de publicul bucureştean datorită montării semnate în 2008 cu „La Cenerentola" de Rossini), dirijorul Vlad Conta, lighting design şi coordonare decoruri - Cătălin Ionescu-Arbore, costumele fiind semnate de Andreea Koch şi decorurile, de Vlad Osiac.

Un aspect interesant a fost opţiunea pentru folosirea în spectacol a dialectului veneto, consultant lingvistic pentru rezolvarea problemelor rezultate fiind Nadia Nigris, director adjunct la  Accademia Teatro alla Scala. De ce a fost nevoie de atâta muncă în plus pentru însuşirea în cânt a acestui dialect, când exista şi varianta în limba italiană (chiar şi germană, deşi nu era cazul) a libretului? Este o întrebare al cărui răspuns nu pare prea limpede pentru cei aflaţi doar în postura de spectatori.

Din fericire, acest aspect nu pare să fi influenţat prea mult forţa de convingere a numeroasei şi capabilei distribuţii, Lucieta - Simonida Luţescu,  Maurizio - Vicenţiu Ţăranu, Filipeto - Lucian Corchiş, Marina - Tina Munteanu, Simon - Ştefan Schuller, Cancian - Leonard Bernad, Felice - Crina Zancu, Riccardo - Mihai Lazăr, Serva di Marina - Ruxandra Ispas, cu unele rezerve în ceea ce-i priveşte pe Lunardo - Mihnea Lamatic şi Margarita - Adriana Alexandru. Alături de solişti au evoluat şi artişti ai companiei de teatru „Dell'Arte" (înfiinţată de Mihai-Gruia Sandu), o trupă specializată în commedia dell'arte, conducerea muzicală aparţinând, pe măsura desfăşurării spectacolelor viitoare, dirijorilor Vlad Conta sau Ciprian Teodoraşcu.

Spectacolul este agreabil, dar verva regizorală şi cea scenografică - în care apa canalelor veneţiene este adusă pe scenă - reuşesc doar într-o anumită măsură să compenseze savoarea pe care o aveau personajele interpretate de Birlic, Giugaru, Calboreanu sau Tanţi Cocea. Vina pare să fie, vorba lui Urmuz, mai mult a primăverii. Pentru că, în mod obiectiv, o parte din forţa şi savoarea pur dramatică a libretului este inerent îndulcită de limbajul liric. Spectacolul este însă o experienţă în sine. Merită văzut. Producţia se mai joacă pe 6 şi 20 mai, sub conducerea muzicală a dirijorului Ciprian Teodoraşcu. În recenta producţie se foloseşte dialectul veneto.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite