De la Bach la hip-hop

Una dintre cele mai importante companii de dans americane a evoluat la Sala Palatului. Spectacolul susţinut de Alvin Ailey American Dance Theater la Bucureşti, sub egida „Întâlnirilor JTI”, a adus la Sala Palatului o mulţime de personalităţi ale artei coregrafice de la noi, dar şi ale vieţii culturale în general.

Un public foarte eterogen am întâlnit la spectacolul Alvin Ailey American Dance Theater, public selecţionat (sau „cenzurat”, depinde de unde priveşti) – în afara invitaţilor – de preţurile destul de piperate ale biletelor. Nu-mi dau seama câţi dintre spectatori ştiau însă ce înseamnă de aproape un deceniu în Bucureşti „Întâlnirile JTI”, un program inaugurat în anul 2000 ce are un scop clar: promovarea în România a marilor valori culturale internaţionale.

Particularităţile apar din momentul în care cauza către care s-au îndreptat prioritar a fost dansul, care la acea vreme se număra printre domeniile culturale cele mai “neglijate” de autorităţi. Sub umbrela „Întâlnirilor JTI” au fost invitaţi în fiecare an pentru a susţine spectacole în faţa publicului bucureştean Bejart Ballet, Compania Nacional de Danza, Cullberg Ballet, Nacho Duato, Mats Ek sau Joaquin Cortes.

Spectacolul de la Bucureşti a marcat 50 de ani de când Alvin Ailey American Dance Theater evoluează ca ambasador cultural al Americii în lume, sintetizând în apariţiile lor expresia culturală afro-americană şi tradiţia dansului modern american.

Un tip de artă extrem de rafinat şi totuşi cu un mare potenţial de popularitate. Faptul că în cinci decenii generaţiile succesive de dansatori ai trupei au putut fi admiraţi de peste 21 de milioane de oameni, din 71 de ţări de pe şase continente este deja un record.

Tablouri de epocă

Este evident că motivul pentru care celebrul dansator Alvin Ailey a înfiinţat compania în 1958 a fost imposibilitatea balerinilor negri (în acea vreme în care nu se inventase corectitudinea politică – afro-americani, acum) de a intra în trupele de balet clasic ale vremii.

Manifest cu conotaţii politice evidente în 1960, acum părând doar un superb tablou de epocă, „Revelations”, capodopera lui Ailey, concepută pe muzică de gospel şi negro spirituals, a încheiat spectacolul de la Bucureşti, reuşind să fie momentul agreat de toate genurile de public aflate în sală, prin frumuseţea cvasipicturală a mişcărilor şi prin superba împletire muzică-mişcare.

Mai îndrăzneaţă, „Night Creature”, creată tot de fondatorul companiei pe muzica lui Duke Ellington în 1974, păstrează acelaşi limbaj al dansului clasic îmbinat cu clişeele culturii afro-americane, superbele costume pictate de Elissa Tatigikis Iberti completând picturalul imaginii.

Cea mai modernă coregrafie este cea concepută în 2004 de Judith Jamison (actuala conducătoare a companiei), Robert Battle şi Ren-nie Harris la „Love stories”, în care, deşi se porneşte de la un cântec al lui Stevie Wonder, dominanta este dată de tehnicile de dans hip-hop, un hip-hop nobil (dacă s-ar putea face o astfel de asociere).

„Solo” pe muzică de Bach a fost momentul cel mai scurt din spectacol, dar, pe de altă parte, cel care mi-a rămas cel mai pregnant în memorie. Muzica pentru vioară solo a lui Bach reinterpretată de siluetele evoluând în permanentă mişcare ale celor trei „versiuni” ale dansatorului afro-american (Clifford Brown, Jamar Roberts şi Antonio Douthit) generează o adevărată bijuterie coregrafică, pe care o putem considera una dintre capodoperele lui Hans van Manen.

Tot ce putem spera după acest spectacol este că „Întâlnirile JTI” nu se vor opri aici.