Un „torture porn“ ceva mai evoluat

Un „torture porn“ ceva mai evoluat

„Ultima casă pe stânga“ prezintă violenţa de dragul violenţei şi totul în film e abuziv şi toxic.Reclama spune cam aşa: „Inspirat de filmul din 1972 al lui Wes Craven cu acelaşi nume, «Ultima casă pe stânga» e un film brutal care expune cele mai cumplite abisuri ale depravării umane“.

Vă puteţi întreba de ce v-aţi urni la cinema, când puteţi avea acelaşi lucru, mai ieftin şi mai real, la ştirile de la ora 5? Poate doar numele lui Wes Craven, un patriarh al cinema-ului horror ajuns om-franciză, să sune mai apetisant...

Intriga e simplă: patru criminali pe fugă întâlnesc două adolescente nubile într-un orăşel de munte… Până aici ar putea fi un setup de film porno. Dar e „torture porn”, adică acel gen deplorabil, complet ne-erotic, în care autorii născocesc modalităţi obscen de oribile ca să-şi schingiuiască eroii.

După ce o omoară pe una dintre ele şi o violează pe cealaltă, lăsând-o inconştientă, evadaţii caută refugiu la o casă de vară din apropiere. Dar, surpriză, această casă este locuită de chiar părinţii victimei care (abia) supravieţuieşte. După ce află că oaspeţii lor le-au violat şi torturat fiica de 17 ani, cuplul pune la cale o răzbunare ce reuşeşte să depăşească în excese isprăvile găştii sociopate.

Thriller sadic şi josnic

Atunci când originalul a fost lansat în 1972, a produs un şoc, pentru că era extrem de violent şi de nihilist, cum nu prea se mai văzuse; un soi de duş rece aplicat generaţiei „dragoste&LSD&flori în părul nespălat”. Acum, la o distanţă de aproape 40 de ani, lucrurile stau cu totul altfel.

Omenirea a trecut prin  „Saw” 1, 2, 3... 157 şi a supravieţuit graţie unei complete desensibilizări. La vremea lui, „The Last House” arăta low budget şi granulat, cam ca un clip youtube cu decapitări sau accidente auto. În 2009, e foarte bine filmat, de-a dreptul calofil. Interpretările nu sunt chiar amatoriceşti, deşi vin de la nişte cvasianonimi.

De pildă, Monica Potter şi  Tony Goldwyn joacă rolurile ingrate ale părinţilor răzbunători, cu un amestec eficient de panică, curaj şi instinct pur. Dar, în esenţă, rămâne un thriller sadic şi josnic, oricât de mult (şi oportunist) ar vrea să profite de pe urma dezbaterii publice despre meritul torturii instituţionalizate. Există o scenă profund tulburătoare în camera de motel, unde fetele se află în compania ucigaşilor, iar lupta lor pentru supravieţuire pare atât de reală, că zici că-i desprinsă dintr-o peliculă de Haneke sau Van Sant.

M-aş fi ridicat să plec – nu mă vedeam în stare să mai asist la încă o scenă de barbarie împotriva unor femei – dacă nu ar fi fost atât de credibilă. Doar că tot ce urmează este urât, abuziv şi toxic. Ideea răului pe care nu-l poţi înţelege, nici preveni, şi la care nu poţi decât reacţiona, nu e originală. Un film superior pe tema asta, cu mult mai provocator şi mai uman, e „The Brave One”.

Info

Ultima casă pe stânga

(The Last House on the Left – SUA, 2009)

Regia: Dennis Iliadis

Cu: Sara Paxton, Garret Dillahunt, Monica Potter, Aaron Paul