Vânătoare disperată de bărbaţi

Filmul repetă clişeul sexist că femeile sunt nişte nevrotice care nu îşi doresc decât să pună mâna cu orice preţ pe un bărbat. “Despre bărbaţi şi nu numai” e inspirat dintr-un bestseller scris de Greg Behrendt şi Liz Tuccillo, doi dintre scenariştii de la “Sex and the City”.

Iată un film care le sfătuieşte pe femei să nu se arunce prea tare la bărbaţii care nu par a fi foarte interesaţi de ele. Ceea ce cam contrazice înţelepciunea populară potrivit căreia, dacă nu poţi să forţezi pe cineva să te iubească, poţi să-l hărţuieşti până oboseşte şi cedează. 

“Despre bărbaţi şi nu numai” este un “altfel” de chick flick, dar de fapt acelaşi – chiar dacă e învelit într-un ambalaj mai nou, ca pentru era datingului pe internet, repetă acelaşi clişeu sexist: femeile sunt nişte nevrotice care nu îşi doresc decât să pună mâna cu orice preţ pe un bărbat.

Doar-doar el va da un semn de viaţă

Filmul e inspirat dintr-un bestseller obscen de popular, scris de Greg Behrendt şi Liz Tuccillo, doi dintre scenariştii de la "Sex and the City", şi spune povestea unui grup de tineri de douăzeci şi treizeci şi ceva de ani, aflat în diferite stadii ale unor relaţii. Cu toţii încearcă din greu să citească semnalele pe care sexul opus le emite…


Cartea cuprindea perle de înţelepciune revelatoare de tipul “dacă el nu-ţi răspunde o lună la telefoane, sms-uri, emailuri, anunţuri panicate în presă, înseamnă că nu te place foarte tare”.

Şi tot aşa, pe vreo 200 de pagini. Versiunea ecranizată ne flutură prin faţa ochilor aceleaşi arhicunoscute personaje feminine disperate, care-şi construiesc existenţa în jurul acceptării sau respingerii lor de către masculi, fiinţe patetice ce atârnă de firul de la telefon (sau de semnalul WIFI) doar-doar EL va da un semn de viaţă.

Distribuţia amestecă câteva dintre cele mai glamour şi mai talentate actriţe actuale - Jennifer Connelly, Drew Barrymore, Scarlett Johannson, Jennifer Aniston, Ginnifer Goodwin – cu un strop de testosteron provenind de la Ben Affleck sau Justin Long.

Eroinele sunt fie scârbe castratoare (Connelly e nevasta isterică, obsedată de renovări), fie stalkeri cibernetici (Good-win), fie toante care nu ştiu să interpreteze până şi cele mai evidente semne pe care le emit masculii cu fobie de implicare. Toate sunt atât de obsedate să vâneze un iubit, încât nu mai au timp de nimic altceva în viaţa lor.

Poate că, într-adevăr, nu mai e nimic de spus despre bătălia dintre sexe (deşi, de exemplu, SATC a găsit noi, amuzante şi proaspete feluri de a o face), dar nimic nu mă face să cred că astăzi dezbaterea despre căsătorie se reduce la “niciun bărbat nu vrea să se însoare, pentru că se gândeşte la toate femeile pe care le-ar putea rata” sau “eşti un mârlan dacă stai cu o fată de mult timp şi nu te căsătoreşti cu ea”.

Există câteva momente amuzante, furnizate în special de Drew Barrymore care explică, la un moment dat, că “oamenii nu se mai întâlnesc organic. Dacă vreau să devin mai atrăgătoare pentru sexul opus, nu-mi mai trag o tunsoare nouă, îmi updatez profilul”. Dincolo de asta, un film meschin şi răutăcios.