Tulburătoarea tăcere a Lornei

Tulburătoarea tăcere a Lornei

„Le Silence de Lorna” este un film subtil şi devastator, în ciuda poveştii greoaie. Fraţii Dardenne îşi continuă examinarea obsesivă a dezavantajaţilor, a fiinţelor zdrobite de istorie şi de economie de la periferia societăţilor occidentale.

E dezolant să vezi un film european de “artă” într-un cinema cu scaune incomode, igrasios şi urât mirositor, alături de vreo şapte spectatori ale căror mobile sună în continuu (şi nu, dragă radio Guerilla, mitocani nu sunt exclusiv maneliştii, ci şi intelectualii între două vârste care vin să vadă un film al fraţilor Dardenne), distrugând fragila magie a unei vizionări atât de delicate.

Chiar dacă “Le Silence de Lorna” nu e la nivelul unor capodopere ca “Le Fils” şi “L’Enfant”, e unul dintre cele mai subtile, mai răvăşitoare şi mai captivante pelicule care au putut fi văzute recent pe ecranele româneşti (chiar dacă numai pentru câteva zile).

Lorna e o tânără albaneză (surpriza Arta Dobroshi) care trăieşte într-un orăşel posomorât din Belgia şi care e prinsă, tragic, între dragoste, nevoia de bani şi afacerile cu lumea subterană. Obţine cetăţenia belgiană în urma unei căsătorii aranjate cu drogatul Claudy (superbul Jeremie Renier, actor fetiş al tandemului) şi devine complice într-un plan diabolic pus la cale de mafiotul Fabio, cel care vrea să scape de soţul ei cu orice preţ, pentru ca femeia să se poată căsători cu un gangster rus - tot pentru acte. Fabio intenţionează să-l ucidă pe Claudy, iar Lorna trebuie să păstreze tăcerea. În schimbul câtorva mii de euro şi al sufletului său.

Imperturbabili, fraţii Dardenne îşi continuă examinarea obsesivă a dezavantajaţilor, a creaturilor zdrobite de istorie şi de economie de la periferia societăţilor occidentale. Mi-aş fi dorit ca povestea să nu aibă atâtea revelaţii greoaie şi momente implauzibile. E prima dată când mi se pare că regizorii chinuiesc povestea ca s-o facă să încapă în idee.

Însă, chiar dacă nu are claritatea şi simplitatea operelor anterioare, filmul are multe secvenţe subtile şi devastator emoţionale şi o eroină imperfectă, dar profund empatică.

Cinema grandios

Asistăm, cu repulsie, la limbajul rece şi degradant al schimbării banilor între tânără şi cam toţi oamenii pe care-i întâlneşte, o modalitate de comunicare ca substitut pentru apropierea umană. Lorna e singură şi disperată.  Speriată că omul de care începe să se îndrăgostească ar putea fi ucis, se automutilează ca să obţină un divorţ pe motiv de abuz fizic (şi nu e singurul gest extraordinar şi exagerat pe care-l face ca să-l salveze).

Cineaştii continuă să-ţi tragă preşul de sub picioare când te aştepţi mai puţin şi să deconstruiască thrillerul modern într-o manieră cum n-am mai văzut de la “No Country for Old Men” încoace. Finalul e un moment de cinema grandios – aiuritor de tensionat, hiper-realist, tulburător, melancolic, halucinant şi frustrant. Fraţii Dardenne, eroii cinema-ului umanist contemporan, reuşesc să-ţi reveleze sordidul şi miraculosul naturii umane chiar şi într-o sală de cinema jalnică.