Straniu, fascinant, subversiv

„Păcatele unui poliţist“ e un delicios film politic incorect, care musteşte de umor negru şi ireverenţios. Lungmetrajul regizat de Werner Herzog rămâne captivant de la primul la ultimul cadru, graţie one man show-ului lui Nicolas Cage.

„Păcatele unui poliţist – Ultimul apel: New Orleans“ părea, din premisă, sortit să figureze pe un loc fruntaş într-un top al „celor mai proaste idei de remake avute vreodată“. Werner Herzog, sonatul regizor german stabilit în America, refăcând un film cult independent făcut de Abel Ferrara, sonatul regizor american? Poftim?? Dar... de ce? Ei bine, sunt fericită să vă anunţ că rezultatul merită văzut şi savurat nu doar ca o „plăcere vinovată“: e un film inclasabil, ciudat şi suprarealist de hilar.

De fapt, pelicula lui Herzog n-are nimic în comun cu „Bad Lieutenant“ din 1992, cu excepţia poliţistului corupt în luptă cu alţii şi mai viciaţi: Terence McDonagh, un detectiv de omucideri din New Orleans, devine dependent de analgezice după ce suferă o accidentare gravă la spate. Ceea ce urmează e istoria halucinantă a unui drogat pe cale să rezolve misterul uciderii unor emigranţi africani.

Surpriza Nicolas Cage

O altă surpriză e un foarte bine plasat Nicolas Cage.  Starul a făcut, în ultima vreme, numai alegeri proaste şi a ţinut să apară în blockbustere cu nivelul de inteligenţă al unui copil de doi ani. Numele lui a devenit sinonim, din păcate, cu „mai bine nu arunca banii.“

„Păcatele unui poliţist – Ultimul apel: New Orleans“ ne reaminteşte că poate fi un mare actor, atâta timp cât îşi găseşte vehiculul potrivit pentru stilul său de actorie superşarjat, over the top. Aici îşi poate da în voie în petic, pentru că filmul e la fel de ridicol, exagerat şi schematic ca şi personajul său, care poartă vagi asemănări fizice cu Nosferatu al aceluiaşi Herzog sau cu individul torturat pe care l-a interpretat în „Vampire’s Kiss“.

Decorul e un New Orleans post-Katrina, mai puţin jazzy şi mai mult îmbibat de corupţie. Şi totuşi, atmosfera  e de un nihilism vesel, aproape neruşinat. Nu există niciun moment în care scenariul lui William Finkelstein să nu atragă spectatorul în intriga-i aiuritoare. Dacă abandonezi orice pretenţie la verosimilitate şi te predai acestei experienţe uber-camp, poate deveni una dintre cele mai scandalos de entertaining vizionări de după „Bruno“.

Da, „Păcatele unui poliţist“ e politic incorect, musteşte de umor negru/ireverenţios şi, când te aştepţi mai puţin, îţi scoate de nicăieri nişte iguane sau aligatori ce-şi leagănă capetele pe muzică retro (redau, chipurile, descompunerea psihică a lui
McDonagh).

Ireal. Însă filmul rămâne captivant de la primul la ultimul cadru, graţie one man show-ului lui Cage – antieroul său e complet fucked up, dar empatic şi excelează mai ales atunci când interacţionează cu galeria bizaroidă a personajelor secundare. E un deliciu să-l vezi cum devine din ce în ce mai beligerant, mai iraţional şi mai glorios de dispreţuitor faţă de orice reguli. Rezultatul final e o operă haotică, de un umor subversiv şi straniu de fascinantă care îşi merită pe deplin un statut cult.