"Restul e tăcere" epopeea primului lungmetraj românesc

La 27 mai 1896, la mai puţin de cinci luni după ce în "Salonul indian" al vestitei "Grand Cafe", existentă şi astăzi pe "Boulevard des Capucines" din capitala Franţei, avusese loc prima

La 27 mai 1896, la mai puţin de cinci luni după ce în "Salonul indian" al vestitei "Grand Cafe", existentă şi astăzi pe "Boulevard des Capucines" din capitala Franţei, avusese loc prima proiecţie publică a filmuleţelor realizate cu ajutorul invenţiei fraţilor Lumiere, locuitorii "Micului Paris", bucureştenii, făceau la rândul lor cunoştinţă, pentru prima oară, în redacţia ziarului "Independence Roumaine" cu aceeaşi minunată invenţie, privilegiu de care aveau să beneficieze în scurt timp şi alte câteva oraşe din Vechiul Regat.

Nu avea să treacă niciun an, şi fotograful francez Paul Menu marca anul de naştere al cinematografiei româneşti prin înregistrarea unor "vederi" de la tradiţionala Paradă din 10 mai. Treptat încep să fie prezentate şi alte filmuleţe cu subiect documentar sau de ficţiune, deşi noul tip de spectacole era privit cu destulă suspiciune, fiind asimilat mai de grabă reprezentaţiilor de bâlci. Sincronizarea cu restul lumii era însă un fapt real şi nu putea fi pusă la îndoială.

"Independenţa României" sau visul unor entuziaşti

Apoi brusc, în 1912, explozia, marea surpriză: primul film de lungmetraj românesc "Independenţa României", care evoca într-o suită de tablouri istorice împrejurările războiului româno-ruso-turc, în urma căruia ţara noastră avea să-şi proclame neatârnarea.

În spatele acestui proiect de dimensiuni extraordinare pentru perioada respectivă şi pentru posibilităţile de atunci ale României - câţiva entuziaşti: tânărul de numai 20 de ani Grigore Brezeanu, un împătimit al noii arte, un "mordu du cinema", cum s-ar spune astăzi, fiul marelui actor Iancu Brezeanu, cel mai mare interpret al "Cetăţeanului Turmentat" al lui Caragiale; un alt slujitor al scenei şi om de teatru faimos al epocii, Aristide Demetriade, alături de câţiva colegi, nu mai puţin faimoşi, Constantin Nottara şi Petre Liciu; şi în fine, "Omul cu banii", finanţatorul, Leon Popescu, moşier, proprietar al Teatrului Liric şi fost senator.

Epopeea turnării "Independenţei României", pentru că se poate vorbi de o adevărată epopee, a fost reconstituită cu o minuţiozitate admirabilă (în volumul "În căutarea filmului pierdut") de către reputatul critic şi istoric de film Tudor Caranfil, completând şi ducând mai departe cercetările în acest sens ale marelui său înaintaş Ion Cantacuzino.

Iar fiul criticului, cineastul Nae Caranfil, şi-a propus să traducă în imagini această epopee întrun proiect de anvergură, "Restul e tăcere", cel mai costisitor film (2,5 milioane de euro) realizat în ultimul sfert de veac de cinematografia noastră. Toţi aceşti oameni, Brezeanu, Leon Popescu, Demetriade, Liciu şi - trecând peste decenii - Caranfil tatăl şi fiul sunt legaţi între ei prin aceeaşi patimă mistuitoare, patima cinematografului.

Omul cu ideea şi omul cu banii

În viziunea lui Nae Caranfil, în dubla calitate de regizor, dar şi de autor al scenariului, "Restul e tăcere" nu este doar un film despre turnarea unui film - după schema, să zicem, a "Nopţii americane" a lui Truffaut - cât mai ales despre relaţia de iubire-ură dintre cele două personaje centrale - Grig, omul cu ideea (Marius Florea Vizante) şi Leon, dubiosul Mecena (Ovidiu Niculescu).

La început, acesta din urmă se lasă greu convins să finanţeze o megaproducţie, cum i-am spune astăzi, de o durată cum nu se pomenise până atunci, două ore. O nebunie, spune Leon. Nebunie, într-adevăr, judecând din perspectiva de astăzi. Să nu uităm că suntem în 1912 şi mai avea să treacă încă trei ani până când avea să fie prezentat filmul cu durată-record (158 de minute) al americanului Griffith, "Naşterea unei naţiuni". Cu alte cuvinte, în obscura Românie din acea vreme, cineva îşi propunea să realizeze cel mai lung film turnat până atunci în lume!

Proiectul nebunesc devine realitate

Obiecţiile lui Leon sunt de ordin practic (pelicula arde mai uşor decât pânza, mai uşor chiar decât hârtia). Până la urmă însă, târât de entuziasmul lui Grig, care îl duce la Eforie pentru a-şi da singur seama de ceea ce înseamnă, folosind un termen din zilele noastre, noul mijloc de expresie artistică, se va lăsa convins să se îmbarce într-o aventură fără precedent.

Împreună, vor duce la capăt proiectul nebunesc al filmului de două ore (iată un exemplu de "protocronism" care nu poate fi contestat!). Cele două personaje se completează perfect, interacţiunea lor punând în lumină chinurile grele în care se năştea noua artă. Se va obţine, astfel, sprijinul bătrânului rege Carol şi chiar permisiunea ministrului de război de a-i folosi pe soldaţii armatei române în chip de figuranţi. Sunt convinşi să-şi dea concursul, ba unii o fac chiar din proprie iniţiativă, actori ai "Naţionalului" (Aristizza Romanescu), după multe peripeţii urmând premiera triumfală.

Numai că proaspătul mogul (iarăşi un termen neexistent în această accepţiune la vremea respectivă) nu rezistă tentaţiei de a deveni singurul stăpân al companiei nou- înfiinţate şi a-şi escroca prietenii şi colaboratorii, inclusiv pe Grig. El va mai turna şi alte filme, dar îşi va primi pedeapsa când, în timpul ocupaţiei germane a Bucureştiului, câţiva ani mai târziu, are loc un incendiu şi aproape tot stocul adunat se preface în scrum. Restul e tăcere, cum sună replica finală atât de celebră din Hamlet...

Veşnicul conflict dintre artă şi business

Parabolă, dincolo de story-ul propriu-zis, riguros construit, a veşnicului conflict dintre artă şi business, care defineşte, în fond, esenţa cinematografului, "Tăcerea" lui Caranfil, realizată după o lungă gestaţie, are o tăietură modernă, abundând în procedee ingenioase, cum ar fi inserturi din filmul original ori secvenţe de desen animat care evocă deplasarea echipei la Paris. Nu lipsesc, pentru a reda parfumul epocii, umorul burlesc, specific comediilor de altădată, nici interludiul romantic sub înfăţişarea unei tinere actriţe de care e îndrăgostit Grig.

Marius Florea Vizante şi Ovidiu Niculescu se confundă până la totala identificare cu personajele interpretate, jocul lor electrizant transmiţându-se prin contaminare şi restului echipei, cu o menţiune specială pentru tânăra Mirela Zetta, apariţie mai mult decât promiţătoare.

Imaginea amintind fotogramele "marelui mut", coloana sonoră şi scenografia inspirată, totul concură la reuşita unui film ce îşi va avea de acum înainte locul în panteonul cinematografiei româneşti, ale cărei începuturi le evocă cu atâta panaş şi atâta nostalgie.