Adevarul.ro

Cu „Toy Story 3“ s-a întregit una dintre cele mai fantastice trilogii din istoria cinema-ului. Cine ar fi crezut că o animaţie digitală despre jucării din plastic poate fi în stare să vorbească despre teme existenţiale grele într-o manieră atât de mişcătoare?

În 1995, o companie de producţie necunoscută, pe numele ei Pixar, schimba pentru totdeauna faţa animaţiei şi a filmului de copii cu minunatul „Toy Story", prima peliculă făcută în întregime din efecte speciale.

Era ceva nemaivăzut şi asta nu numai datorită animaţiei computerizate revoluţionare, dar şi a unui scenariu perfect, scris parcă într-o stare de graţie, care reuşea să-i farmece nu numai pe cei mici, ci şi pe adulţi, chiar într-o mai mare măsură. Era o izbândă uriaşă ce părea imposibil de duplicat. Sau, cel puţin aşa credea toată lumea... „Toy Story 2" a fost lansat în 1999 şi şi-a asigurat imediat un loc pe lista foarte scurtă a marilor sequel-uri, pentru că a luat tot ce era grozav la original şi l-a amplificat.

În pielea mucosului plângăcios

Însă, dacă lista sequel-urilor reuşite e scurtă, atunci cea a trilogiilor bune ar putea încăpea într-un sms... Iar cowboy-ul Woody şi astronautul Buzz tocmai s-au strecurat în ea. În mod sigur, „Toy Story" a devenit una dintre cele mai fantastice trilogii din istoria cinema-ului, iar Pixar o fabrică de miracole. Cel de-al treilea capitol e un triumf cinematografic. Nici mai mult, nici mai puţin.

Niciun alt film hollywoodian nu m-a emoţionat, nu m-a amuzat şi nu m-a înălţat mai mult anul ăsta. Vă mai amintiţi de sentimentul devastator pe care l-aţi trăit, copil fiind, atunci când v-aţi uitat jucăria preferată la bunici, într-o vacanţă de vară, şi părinţii v-au consolat: lasă, îţi luăm alta? Ce puteau ei înţelege din durerea de nealinat de a fi abandonat un prieten apropiat căruia i-ai şoptit la ureche toate secretele şi pe care l-ai strâns în braţe când ţi-era frică să adormi cu lumina aprinsă? „Toy Story 3" te repune în pielea acelui mucos plângăcios, spunându-ţi că aveai dreptate să fii dezolat: jucăriile se simt părăsite. Aţi putea crede că e vorba de un film trist. Şi, da, în timp ce este melancolic şi, pe alocuri, de-a dreptul elegiac, „Toy Story" e şi al naibii de amuzant.

Şi nu doar amuzant. E şi isteric, captivant, isteţ, spumos, de un umor când intelectual, când burlesc, plin de calambururi, parodii, citate şi omagii. Preia temele primelor două filme - prietenia, copilăria şi imaginaţia - şi construieşte pe ele, atingând înălţimi şi mai mari şi adâncimi şi mai profunde. E o supriză de la un capăt la altul: uimitor de inteligent şi de complex, dar, în acelaşi timp, lejer şi exaltant.

Lee Unkrich (care a co-regizat „Monsters Inc." şi „Finding Nemo") utilizează tehnologia 3D într-o manieră care să te implice şi nu să te irite; te face să te pierzi într-o lume plină de mirări. Cine ar fi crezut că o animaţie digitală despre jucării din plastic poate fi în stare să vorbească despre teme existenţiale grele într-o manieră atât de entertaining şi de mişcătoare? „Toy Story 3" e o altă mostră perfectă de modul în care filmele Pixar îşi transcend mediul ca să devină poveşti universale despre luptele, fricile şi reuşitele noastre.