Peter Strickland: „Chiar dacă aş fi avut milioane de euro, tot aş fi ales România“

Regizorul englez Peter Strickland (36 de ani) a filmat primul său lungmetraj, „Katalin Varga“, la Sf. Gheorghe şi Miercurea-Ciuc, în doar 17 zile, cu un buget de 25.000 de dolari. Pelicula, câştigătoare a unui Urs de Argint la Festivalul de la Berlin 2009, este nominalizată la premiile Academiei Europene de Film, la secţiunea „Descoperirea europeană a anului“. „Katalin Varga“ are premiera în România, la 13 noiembrie.

De ce v-a luat cinci ani să terminaţi filmul „Katalin Varga“?

Fiindcă a fost primul meu lungmetraj, a trebuit să o iau încet şi să mă asigur că totul e bine pus la punct pentru filmări. Acelea au fost vremurile bune. A fost şi frustrant, pentru că lucrurile n-au mers mereu conform planului, dar am rămas optimist. Regiunea carpatică m-a impresionat pur şi simplu. A fost atât de minunată.

Partea cea mai grea a fost cu postproducţia. Banii se epuizaseră, nimănui nu-i păsa şi, după un an, am renunţat şi m-am reîntors în Anglia să locuiesc cu mama mea, încercând să-mi găsesc o slujbă obişnuită. După ce Oana şi Tudor Giurgiu au văzut montajul brut al filmului, la sfârşitul lui 2007, le-a luat ceva timp să strângă fonduri pentru a-l duce la bun sfârşit. În mai 2008 aveau banii şi am început o nouă etapă. Lucrurile s-au mişcat destul de repede de atunci.

Cum e posibil să turnaţi un film în 17 zile, cu un buget de numai 25.000 de dolari?

 Uite că s-a întâmplat. Şi am putut să-i plătim pe toţi cei implicaţi în acest proiect. Am făcut destul de multe cu resurse proprii. Am avut o echipă mică, de 11 oameni, lucru care ne-a ajutat enorm. Dacă ai 11 oameni, ai mai multă muncă de făcut. Dar să privim latura pozitivă: te poţi mişca mai repede în trei maşini, să dormi într-o singură casă şi să consumi mai
puţină mâncare. Problema a apărut în post-producţie. Costurile sunt altele şi nu poţi scăpa de ele. În timp ce filmam, puteam decide ce să facem şi ce să nu facem dacă e prea scump.

Poveşti din Balcani

În ce împrejurări aţi scris scenariul?

Prima dată am scris scenariul pe hârtie, în bibliotecă. Apoi, pe computer. A fost cel mai greu scenariu, pentru că acţiunea are loc într-o lume care nu îmi este familiară. Mi-au fost de ajutor şi informaţiile despre Balcani, primite de la mama mea. Am crescut uitându-mă la filme realizate în fostele state URSS, în Europa Estică sau în Europa Centrală (Tarkovsky, Paradjanov, Herzog). Toate acestea mi-au pătruns în sânge la o vârstă fragedă. Am crescut într-un oraş din suburbia Angliei, total diferit de Transilvania, dar am simţit că aş putea să exprim mult mai bine din ceea ce am văzut şi auzit, decât dintr-o experienţă proprie. În oraşul natal n-am găsit magia. Mai degrabă găsesc magia în locuri străine mie. Scenariul a fost prins într-o luptă: Cât de departe pot să merg pentru a păstra un balans între autenticitate şi ficţiune?

Filmul „Katalin Varga“ are elemente din amândouă. Am ales să folosesc catolicismul real, legătura puternică cu pământul. Am folosit şi elemente gotice din legende. Dincolo de toate acestea, este vorba despre o poveste universală. Pe de-o parte, am avut toate aceste teme pe care am vrut să le explorez, dar, cumva, cel mai greu lucru a fost să le pun cap la cap pe toate. Tema de început a filmului a fost răzbunarea, însă, în realitate, aceasta a fost doar sâmburele care să-l provoace pe spectator, ridicând întrebări despre dreptate şi justiţie. N-am răspunsuri la asemenea întrebări şi, dacă aş avea, atunci n-ar mai fi fost nevoie să fac acest film.

Talentul oamenilor al căror nume începe cu „B“

„Fântâna“ inspiraţiei nu seacă niciodată?

Nu ai cum să explici de unde vin ideile. Pur şi simplu vin la tine. E ceva care se întâmplă şi n-ai cum să controlezi. Poţi controla ce formă vrei să aibă ideile, dar nu le poţi forţa să vină la tine.

Le-am forţat în trecut şi scenariile au fost mereu sterile, fără substanţă. Am parte de o perioadă bună acum, dar nu se ştie în viitor: pot să urmeze ani fără să am vreo idee. Nu ştii niciodată. Talentul e un lucru trecător şi doar câţiva oameni îşi menţin marile idei pe parcursul întregii lor cariere. Poate Buñuel, Bresson şi Bach. Dacă ai norocul ca numele tău să înceapă cu „B“, atunci poate vei fi pentru totdeauna talentat.

Cum aţi descoperit-o pe actriţa originară din România, Hilda Péter, despre care publicaţia „Le Figaro“ a afirmat că este „de o intensitate fascinantă“?

Am întâlnit-o pe Hilda printr-un prieten, Pal Bela Vendel. Iniţial, am vrut o actriţă din Budapesta. Bela mi-a făcut cunoştinţă, în 2005, cu Hilda. De-atunci, filmul a fost ca şi făcut. Ne-am întâlnit la o cafea, am văzut-o într-o piesă de teatru şi asta a fost tot.

Mi-a fost un pic teamă de ea, pentru că Hilda avea experienţa lucrului cu mari regizori de teatru, printre care László Bocsárdi. Eu eram la început, aveam multe alte responsabilităţi legate de film şi n-am putut să-i ofer Hildei toată energia mea. Determinarea ei a fost limpede încă de la început. A intrat perfect în rol, a locuit cu noi, cu echipa, şi nu s-a plâns niciodată de mâncare sau de condiţii. Din fericire, şi-a înţeles rolul încă de la început.

Pădurile sălbatice din Carpaţi

Cum s-a simţit un englez în pădurile transilvănene? De ce România pentru primul dvs. film?

M-am simţit excelent în pădurile româneşti, în afară de locurile unde erau câini. România are cele mai sălbatice şi magice păduri. Cele din Austria sunt încântătoare, dar sunt prea ordonate şi formale. Cele din România au „acel ceva“. Sunt perfecte pentru povestea din filmul „Katalin Varga“.

Chiar dacă aş fi avut milioane de euro, tot aş fi ales România, pentru ceea ce mi-a oferit ca peisaj şi pentru actorii români şi unguri, alături de care am lucrat. Sunt foarte deschişi şi efervescenţi. Am un mare respect pentru toţi. Acţiunea filmului se petrece într-un loc al nimănui. Se pomeneşte de România, dar nu este un film despre România. Ceea ce veţi vedea sau auzi în film nu există în realitate în România.

De ce limba maghiară?

Alegerea limbii nu a fost relevantă. A fost doar o pură întâmplare, pentru că am lucrat cu actori în care am avut încredere, unguri sau români. Într-adevăr, în jurul filmului au fost lansate câteva argumente politice despre minorităţile din România, dar n-a fost un film despre aşa ceva. De exemplu, în Anglia, publicul a crezut că tot filmul este în româneşte.

 Există în realitate „Miercurea Iadului“?

Este un nume cu rezonanţă, dar nu există. Ne-am jucat cu nume de oraşe reale, ca Miercurea, şi am adăugat un alt nume: Iadului. N-am vrut să fie un film specific locurilor din România, din respect pentru localnici, dar şi pentru că am văzut această poveste ca pe una universală.

Dependenţa de film

Muzica din film e năucitoare. Îţi pătrunde în fiecare particulă a corpului când o asculţi. Cum aţi ales-o şi cât de importantă este ea pentru povestea din „Katalin Varga“?

Am ales muzica înainte de a scrie scenariul. Am ştiut de la început că e perfectă pentru film. Am ascultat multă muzică în timp ce am scris scenariul.

N-am folosit-o pe toată, pentru că unele bucăţi nu se potriveau. Este minunat să asculţi piesa „Die you Bastard“ a celor de la Motorhead în timp ce lucrezi, dar nu s-a mulat pe poveste. Sunt chiar foarte atent când selectez muzica pentru un film.

Unii o folosesc prea mult şi, câteodată, scufundă scene foarte puternice în muzică. Buñuel şi Bresson n-au folosit aproape deloc muzică în filmele lor şi a fost perfect. Michael Haneke nu foloseşte muzică deloc în peliculele lui, care sunt electrizante. Trebuie să fii foarte atent când să foloseşti sau nu muzică. E vorba de intuiţie aici. Dacă am fi folosit muzica în timpul scenei cu lacul, am fi omorât toată emoţia.

Dumneavoastră sunteţi şi muzician. Aţi făcut parte dintr-o trupă. Care rol vi se potriveşte mai bine: cel de muzician sau cel de cineast? Reuşiţi să îmbinaţi cele două pasiuni?

 Nu m-am considerat niciodată un muzician. Tot ce fac este să compun, să înregistrez şi să mă bucur de muzică. Eu şi colegii mei din trupă am fost influenţaţi puternic de şcoala de muzică concretă germană şi franceză (cu sunete din mediul înconjurător). Am vrut şi noi să facem o astfel de muzică. L-am introdus pe ascultător într-o lume a sunetelor pe care el le aude în fiecare zi în bucătărie.

Am luat sunete normale din realitate şi le-am amplificat. Ceea ce am făcut alături de Tim Kirby şi Colin Fletcher în trupa „The Sonic Catering Band“, din 1996, a fost un bun antrenament pentru „Katalin Varga“. Am învăţat multe făcând parte din trupă. La început am fost ca nişte copii la şcoală. Am vrut să folosim fiecare sunet pe care îl descopeream. Era inutil, deoarece ascundeam sunetele noastre în spatele efectelor, în loc să le lăsăm în stare pură.

Pasiunea pentru film de unde a venit?

 Este mai degrabă o boală compulsivă, un soi de dependenţă, decât o pasiune. Unii oameni sunt alcoolici, alţii sunt jucători înrăiţi, iar alţii fac film. Nu prea văd o diferenţă între ei. Realizarea unui film înseamnă pentru mine să mă implic trup şi suflet.

Mereu îmi spun să mai iau o pauză, dar nu mă potolesc deloc. Iubesc această alchimie, îmi stârneşte adrenalina şi îmi place să creez o atmosferă în care oamenii să intre. Un film mi se pare reuşit atunci când spune ceva publicului. Pentru a face acest lucru este o provocare, dar la sfârşit sunt răsplătit. Am făcut primul film, „Super 8“, în 1992, la vârsta de 19 ani. Are o durată de cinci minute.

Care sunt cele mai frecvente întrebări pe care le primiţi când mergeţi cu filmul în festivaluri?

De ce aţi filmat în România? De ce este considerat filmul britanic? De ce este considerat românesc? De ce este considerat maghiar? Aveţi o agendă politică? Îmi doresc ca cineva din public să îmi pună o întrebare simplă. De exemplu, ce loţiune pentru piele folosesc? (râde)

Care este subiectul următorului film?

Cu cât spun mai puţine, cu atât mai bine. În trecut am dezvăluit prea multe. Mă sperie să vorbesc prea mult despre ceva care nu e încă terminat. Am făcut această greşeală cu filmul „Katalin Varga“. Am scris deja scenariul pentru un nou lungmetraj, sperăm să începem filmările (nu ştiu exact
când).

Un film lăudat

Hilda Péter deţine rolul principal în  „Katalin Varga“

„Dacă cinema-ul este arta feţelor, cum spunea Dreyer, «Katalin Varga» le oferă pe cele mai magnifice începând cu cea a Hildei Peter, actriţa de origine română de o intensitate fascinantă“, a scris cotidianul francez „Le Figaro“ despre lungmetrajul regizorului Peter Strickland. „Un film puternic, neliniştitor“, a titrat „The Independent“. L-a lăudat şi „The Telegraph“: „O dramă psihologică cu tentă de poveste fantastică, în care se resimt influenţele lui Tarkovski şi ale lui Lynch şi care triumfă datorită interpretării memorabile a actriţei din rolul principal“.

Pe scurt, pelicula, produsă de Libra Film, urmăreşte drama tinerei Katalin Varga (interpretată de Hilda Péter, actriţă la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca), care, izgonită de soţ, pleacă în căutarea adevăratului tată al fiului ei, Orbán.

Ascunzându-i scopul real al călătoriei, Katalin traversează Carpaţii împreună cu Orbán. Redeschizând un capitol teribil al trecutului ei, femeia hotărăşte să se răzbune. Vânătoarea o va duce într-un loc în care şi-a jurat, cu 11 ani în urmă, că nu va mai călca niciodată.

Despre film şi muzică

„Moştenirea“ unui regizor. Peter Strickland s-a născut în 1973, la Reading, Anglia. Regizorul a fost marcat de momentul în care a descoperit „Eraserhead“, al lui David Lynch, în 1990. Peter avea pe atunci vârsta de 16 ani şi ştia că viitorul său va fi unul cinematografic. A început studiile la Arte Frumoase, dar a renunţat rapid pentru a se dedica realizării unor scurtmetraje.

În paralel, a semnat adaptarea şi punerea în scenă a „Metamorfozei“ lui Kafka pentru o trupă de teatru amator. În 1995 a realizat „Bubblegum“, un scurtmetraj de 15 minute, filmat la New York. A urmat o pauză ca cineast. S-a apucat de muzică. Împreună cu o mână de prieteni, a înfiinţat „The Sonic Catering Band“.

În 2001, unul dintre unchii lui Peter a murit, lăsându-i o moştenire. A investit banii în primul său lungmetraj, „Katalin Varga“. Peter locuieşte în prezent în Ungaria.

Regizorul despre „Katalin Varga“. „Dacă filmul «Katalin Varga» ar trebui redus la componentele de bază, violul şi răzbunarea, s-ar putea spune cu uşurinţă că este vorba de încă un film îngrozitor despre exploatare.

Deşi adeseori considerat un clişeu, genul pulp – dacă ar fi transpus într-un context mai serios – are un potenţial crescut de a spune multe despre condiţia umană. În «Katalin Varga», toate simbolurile-cheie ale violului/răzbunare sunt eliminate: nu este prezentat violul şi, în final, nu există o răzbunare tradiţională; cu toate astea întregul film este apăsat de aceste două elemente. Cu aluzii la balade folk şi la basme, decorul transilvănean al filmului, cu munţii săi prevestitori şi pădurile sinistre aruncă încă o umbră asupra realităţii“.