Nevoia de sperietură

Ne mai mirăm că horror-ul (de fapt slasher-ul) are atât de mult succes în box-office? Terence Blacker crede, în cotidianul The Independent, că trăim în “marea epocă a panicii” şi că, pentru a ne simţi vii, avem nevoie să ne temem de un lucru sau altul.

Spre deosebire de realitate (un nou virus venit din Africa, gaura neagră din accelerator, criza economică etc.), cinemaul reuşeşte să mă înfricoşeze din ce în ce mai puţin, poate pentru că a stors până la epuizare toate formulele posibile (inclusiv cele importate, asiatice).

“Metroul groazei” e una dintre acele rare pelicule voit repulsive care încearcă să injecteze niţică originalitate într-un organism clonat de prea multe ori. În primul rând, “nasolul” nu e nimeni altul decât Vinnie Jones. În viaţa reală, el a fost jucător de fotbal - des suspendat pentru că-şi lovea adversarii în punctele rotunde, sensibile.

Aici, este un killer pe nume Mahogany. Vinnie Jones arată fioros, dar are şi un aer depreciativ, tipic britanic, care-l face oarecum simpatic. Dar nu suficient de simpatic încât, dacă îl vezi noaptea pe străzile new-yorkeze, să nu fii descurajat de privirea lui intensă şi să continui să îl urmăreşti, aşa cum face personajul principal. Dar, din nou, e vorba de un horror unde, by default, eroii iau cele mai stupide decizii imaginabile, în ciuda oricăror evidenţe. La urma urmei, ce se poate  întâmpla atunci când hărţuieşti un ucigaş cu o statură gigantică?

Leon e un fotograf care vrea să “capteze” spiritul oraşului, ceea ce pentru el înseamnă instantanee pompoase. După ce se întâlneşte cu un curator de artă important (Brooke Shields) care îi găseşte opera promiţătoare, dar nu suficient de “realistă”, începe să hălăduiască pe străzi. Descoperă că, în fiecare noapte, un metrou greşeşte drumul şi ajunge într-un tunel misterios, unde toţi călătorii sunt făcuţi bucăţi de Mahogany.

Regizorul japonez Ryuhei Kitamura duce violenţa over the top, mai ales atunci când substituie camera unghiului de vedere al victimelor (cea mai horror e secvenţa în care o nefericită este decapitată şi noi realizăm că ne răstogolim pe podea, odată cu capul ei). Verdictul final: un slasher eficient, cu un prolog surprinzător de elaborat şi cu o doză decentă de originalitate.

Plus cea mai bună folosire a lui Vinnie Jones în vreun film – rosteşte fix un cuvânt şi e utilizat ca o forţă a naturii, cam ca Arnold Schwarzenegger în primul “Conan”. Poate îi serveşte şi faptul că e o adaptare a unui roman de Clive Barker, unul dintre maeştrii literari ai frisoanelor.