Lupta lui DiCaprio cu el însuşi

Cariera post-Titanic a lui DiCaprio pare a fi direcţionată într-un singur sens: ferfeniţarea imaginii eroului de matineu Jack Dawson. Se pare că Leo îşi detestă atât de tare trupul râvnit de hoardele de adolescente hormonale (ca să nu-i mai socotim şi pe fanii gay), încât se lasă pradă, pe ecran, celor mai teribile impulsuri sado-masochiste.

Nu e deloc uşor să ai douăzeci şi puţin de ani şi să devii catalizatorul libidoului planetar, asta după ce ai jucat în cea mai oscarizată şi mai profitabilă peliculă a tuturor timpurilor.

Povara poate fi copleşitoare pentru nişte umeri firavi şi, de aceea, mulţi l-au văzut destinat unei cariere descendente crash & burn.

Actorul, însă, le-a sfidat previziunile sumbre şi şi-a întors cariera cu o mare inteligenţă şi maturitate – a ales roluri serioase, intense, frenetice, a devenit noul De Niro pentru maestrul Scorsese, s-a făcut cunoscut ca activist liberalo-ecologist.

Ce mai, mi-e greu să găsesc un exemplu recent de star hollywoodian care să-şi fi dărâmat cu o asemenea fervoare imaginea de heartrob (gândul mă duce înapoi, la un alt mare blond, Paul Newman).

În ultimi doi ani, Leo a fost atras de filme grele, cu încărcătură politică, despre grava stare naţiunii în epoca Bush. Acest “Body of Lies” (“Un ghem de minciuni”) nu face notă discordantă. 

Însă, cu toată simpatia mea pentru Leo (un mare actor pe cale să devină unul foarte mare), nu el este cel mai bun în noul action marca Ridley Scott, ci Mark Strong, interpretul lui Hani, un mahăr iordanian, suav şi stilat, care luptă cu propriile sale arme împotriva extremismului islamic.

Lucruri proaste, lucruri bune

Filmul are cam tot atâtea lucruri proaste (cu siguranţă, cel mai penibil fiind Marele Final Hollywoodian), cât şi bune. Dincolo de faux-pas-uri, e una dintre puţinele producţii americane care reuşeşte să spună ceva relevant despre aşa-numitul “Război contra terorii”: îl vedem pe agentul CIA Roger Ferris (Leonardo DiCaprio) cum îşi pune pielea pe băţ în diferite părţi din Orientul Mijlociu, în timp ce şeful său, bazat în SUA, un durduliu, nonşalant dar şi ameninţător, Russel Crowe, îi dă ordine condescendente prin telefon, asta în timp ce îşi ajută fiul să se uşureze la toaletă sau îşi duce fiica la meciuri de fotbal.

Deconectarea dintre capii care orchestrează şi agenţii care pun în practică operaţiile militare este cea mai realistă faţetă a peliculei (adaptată de scenaristul de Oscar William Monahan după o carte a reporterului Washington Post, David Ignatius) şi se bazează pe observaţia sănătoasă că luptătorii antitero, aruncaţi în cele mai îndepărtate şi mai periculoase cătune ale lumii, sunt şi ei frustraţi de inabilitatea birocraţilor stătuţi de a înţelege fineţea, subtilitatea şi răbdarea pe care o necesită un asemenea conflict.