Filmul mic al unor mari talente

Filmul mic al unor mari talente

„Anul unu“ este o comedie cu o premisă obosită şi glume scârbavnice. Coincidenţa a făcut ca, la o zi după ce am fost la „Year One”, să revăd la televizor capodopera comică „Groundhoung Day”. Greu, foarte greu de crezut că sunt ieşite din mâna şi mintea aceluiaşi om.

Harold Ramis e responsabil pentru o grămadă de momente mari în comedia modernă. Multi-talentatul scenarist/regizor/actor/producător a fost scribul unor clasice precum „Stripes”, „Caddyshack”, „Ghostbusters” sau „Analyze This”. Chiar era necesar ca omul care a scris comedia seminală „Animal House” să încerce să prindă o bucată din trena lui Judd Apatow? „Year One” este prima colaborare dintre Ramis şi producătorul unor succese mamut ca „The 40 Year Old Virgin”, „Knocked Up” şi „Superbad” şi, cu puţin noroc, şi ultima.

Acest film de epocă (de piatră) îi urmăreşte pe Zed şi Oh, doi cavernoşi care nu-şi prea găsesc locul în societatea primitivă. Extrem de incompetenţi şi inadaptaţi printre vânătorii macho şi veneratorii focului, cei doi sunt exilaţi din sătucul lor şi decid să vadă dacă există şi alte forme de viaţă în micuţul ţinut preistoric. Ei dau peste o grămadă de personaje din vechiul Testament, printre care Cain, Abel, Adam (tatăl lor) şi Abraham (părintele monoteismului), înainte de a ajunge în Sodoma şi Gomora.

Flatulenţă, vomă şi scatologie

Presupun că declinul era inevitabil; ca să rămână relevant şi hot în ochii noii generaţii, Ramis a vrut să se scalde în fântâna tinereţii, doar că aceste noi veşminte hip nu i se potrivesc. Comediile sale reuşeau să fie hilare fără să se cufunde în mocirlă pentru a ne smulge râsete, aşa că e dezolant să vezi abundenţa puerilă de flatulenţă, vomă şi scatologie care saturează filmul.

Intriga e o relucrare ceva mai puţin inteligentă a peliculei „Istoria Lumii: partea 1” de Mel Brooks, cu un accent mai pronunţat asupra conflictului dintre teologie şi ştiinţă. Într-un rol care nu-l solicită deloc, talentatul (din păcate) Jack Black ne oferă încă o dată rutina sa de om sălbatic, iar talentatul (din păcate) Michael Cera e tipicul tăntălău mai tânăr. Ramis presupune că e suficient să arunci aceste două personaje neamuzante în mijlocul unora dintre cele mai faimoase poveşti biblice, ca situaţia să devină amuzantă.

E drept că există câteva observaţii inteligente care mizează pe anacronism, ca scena în care Cain devine primul killer psihopat al lumii sau cea în care Abraham decide că circumcizia e o alegere bună pentru întreaga naţie. Însă umorul e aruncat în aer de  subplotul inept în care cei doi care îşi salvează sătenii şi Zed are impresia că e „Alesul”.

Apariţiile lui Bill Hader, David Cross sau Paul Rudd sunt mici scântei de viaţă într-o atmosferă aproape funebră. Nu m-ar fi deranjat intriga reciclată, dacă ar fi fost cât de cât inteligentă sau originală, dar avem şi o premiză obosită şi glume scârbavnice. Dragă domnule Ramis: fântâna tinereţii nu e localizată într-un canal.